Încearcă să găseşti prin magazine un lucru care să încapă într-un plic şi care să-i folosească în vreun fel unui om închis pe viaţă. Sursa: Codrin Prisecaru

După ce vei fi umblat tot oraşul şi vei fi cântărit din ochi fiecare nimic în parte, o să intri într-o biserică şi o să iei o carte de rugăciuni. Nici nu contează dacă tu sau el aţi păstrat pe undeva vreun strop de credinţă: o să pui cărţulia în plic, lângă scrisoare.

Când Romulus Mailat a primit cartea expediată de mine, avea deja o Biblie în celulă. O avea de la un pocăit trecut pe acolo, prin puşcăria din Pesaro. Zicea că citeşte din ea şi plânge, nu ştiu dacă spunea adevărul. Însă rândurile împrăştiate de el pe foi mici, de matematică, se strâng înr-un fluviu de gânduri negre şi de strigăte de ajutor.

În timp ce mă aruncam în apa asta tulbure, îmi aminteam primul text în care l-am pomenit pe Nicolae Romulus Mailat. Era la începutul lui noiembrie 2007, în ziua în care informaţia a curs întruna, mai întâi pe agenţiile de presă, apoi pe televiziuni.

Textul se chema: „Aceşti barbari care ne rup de Europa” şi forţa regulile jurnalismului. Scriam acolo despre „violul şi atacul de o cruzime extremă săvârşite de cetăţeanul român Romulus Mailat asupra unei italience”, încă din ziua în care nimic nu era dovedit. Şi fiecare cuvânt mi se părea totuşi drept, mi se părea chiar neînsemnat. Pusesem veninul la treabă, cot la cot cu sute de ziarişti cinstiţi, gata să taxeze Răul atunci când li se aşază în faţă.

Pe atunci nu pusesem mâna pe fotografia „monstrului”, simbolul groazei declanşate de români în Italia. Aş fi aşezat-o mare, în dreptul articolului, apoi aş fi desenat pe ea o ţintă. Niciodată ura nu-şi arătase atât de clar chipul.

În cele câteva luni de când corespondez cu Romulus Mailat, mi-au trecut prin cap tot felul de gânduri. Mai ales d