Pentru a exprima realitatea din film, regizorul român a ales pentru „Eu când vreau să fluier, fluier“ tineri pe faţa cărora se văd urmele bătăilor luate de la părinţi. Florin Şerban (35 de ani) este primul regizor român care debutează în lungmetraj direct în competiţia Festivalului de clasa A de la Berlin.
„Adevărul": Eşti la prima experienţă festivalieră importantă. Cum ţi s-a părut reacţia publicului de la Berlinală?
Florin Şerban: Într-adevăr, n-am mai fost la niciun festival, cu niciun scurtmetraj, cu nimic... Sigur că aici totul e foarte bine organizat şi merge şnur. Deocamdată, am fost la premiera filmului de la Palat (Berlinale Palast, „inima" festivalului), dar aş vrea să ajung şi la proiecţiile din afară. În ceea ce priveşte premiera, nefiind obişnuit cu publicul de festival, eu nu pot să spun că reacţia a fost mai caldă sau mai rece decât mă aşteptam. Pe mine ce m-a interesat în primul rând a fost cum a reacţionat publicul în sală în momentul proiecţiei. Ştiu că filmul are două părţi.
Aşa l-am făcut, aşa am vrut eu să fie. E o primă bucată în care începem să aflăm, încet-încet, ce e cu lumea de acolo şi o altă bucată în care vin mai multe lovituri de spadă, una după alta. Intenţia mea este să-i pregătesc cumva pe spectatori până la jumătate, să le spun cine e Silviu, ce face acolo, că urmează să plece, astfel încât să le creez o aşteptare şi o apropiere faţă de protagonist.
De fapt, a doua jumătate a filmului e piatra de încercare, acolo e proba cea mare. În momentele acelea eu nu mă mai uitam la ecran, mă uitam în sală, să văd ce face publicul. Spre bucuria mea, n-am văzut la Berlin oameni ieşind sau foindu-se pe scaun, căutându-şi locul, stând picior peste picior sau scărpinându-se în cap...
Ai declarat cu alte ocazii că îţi place să lucrezi cu neprofesionişti şi că intenţionezi să înfiinţezi o şcoală de actorie de film specia
