Cine a citit Băiuţeii (2006), fermecătorul roman în doi al copilăriei la bloc din anii 80, a observat desigur că, spre deosebire de fratele şi colegul său Filip mai vârstnic şi mai detaşat , Matei Florian se raportează afectiv şi empatic la imaginarul infantil. Practic, toată partea magică şi feerică a cărţii îi aparţine. Deşi despărţirea sa forţată de cartierul bucureştean Drumul Taberei s-a produs la vârsta de şase ani (sau poate tocmai de aceea!), momentul a fost trăit ca o rupere traumatică de spaţiul primelor miracole ale existenţei.
Debutul editorial pe cont propriu cu Şi Hams Şi Regretel a fost întâmpinat la sfârşitul anului trecut ca un cadou literar de Crăciun şi ca o carte unică în literatura română. Programat de rumorile favorabile, am plonjat în lectură cu mari aşteptări. Povestea cu pitici e, într-adevăr, neobişnuită şi poartă amprenta imaginară a locurilor unde a fost concepută, ca urmare a unor burse: vara, pe malul lacului Vanze din Berlin, apoi iarna, într-o casă ţărănească din munţii Piatra Craiului. În acelaşi timp, ea dublează trauma rupturii de inocenţa copilăriei printr-o experienţă a stărilor-limită şi printr-o dramă a separării de marea şi unica dragoste. Intim împletite, feeria şi delirul morbid nu mai au însă suport direct-biografic, ca în Băiuţeii.
Naratorul acestui op suprarealist, ale cărui capitole - şapte la număr - încep cu formula magică Bună dimineaţa!, este un tânăr izolat, retras în pragul iernii (şi, aflăm mai târziu, al morţii), într-o coşmelie din munţi construită pentru o iubită inaccesibilă (şi, aflăm mai târziu, moartă) căreia îi trimite lungi, sfâşietoare şi incoerente scrisori de dragoste despre singurătatea lui, populată, compensator, de creaturi miraculoase: pitici de culori felurite, imateriali, cu fizionomii şi nume bizare, bâjbâind năuci în ceaţa asta care s-a lăsat peste dealuri ca să ascun