Nu putem să scriem mereu poezii, ditirambi, filipice, ode atunci când tematizăm comunismul. Pentru că aşa facem de zeci de ani. Pentru că panegiricile comuniste de pe vremuri nu trebuie negate prin diatribe anticomuniste.

Vorbeam, săptămâna trecută, despre imperativul reflexiei critice în ceea ce priveşte discursul referitor la comunism. A nu uita ce s-a întâmplat nu poate oculta, spuneam, o analiză critică a ce s-a întâmplat, mai ales pentru ca trecutul să poată fi cunoscut şi înţeles de cei care nu l-au trăit. Spuneam că memoria e liberă, dar că memoria e subiectivă şi adevărul pe care ea îl reţine trebuie gândit şi, astfel, verificat. Alături de cazul de disonanţă cognitivă al lui Adrian Păunescu, manifestat la 26 ianuarie 2010, pe care am încercat să îl explic, vorbesc acum despre un caz mai delicat de abordare a comunismului trăit. Mai delicat, pentru că, de data aceasta, autorul textului pe care îl am în vedere se situează de partea celor buni, a celor care „au dreptate“.

E vorba despre o altă opinie de afect, de data aceasta mai greu de trecut prin grila „reflexiei argumentative“. Mai greu, pentru că prejudecata conform căreia binele moral este superior argumentului, aşa după cum sacrul transcende raţiunea fără a fi neapărat nici antiraţional, nici condamnabil moral, face parte din fibra fiinţei noastre. Este vorba despre articolul Serenelei Ghiţeanu, Cine iubeşte libertatea, revista 22 din 19 ianuarie 2010. Voi începe cu plasarea naraţiunii: „Editura Polirom a reeditat volumul Radu Filipescu (disident anticeauşist), Jogging cu Securitatea, de Herma Kennel, apărut în Germania în 1995, apoi în traducere, la Editura Universal Dalsi, în 1998, cu o Prefaţă de Ana Blandiana“.

Este vorba despre un articol model pentru o anumită punere în discurs a experienţei comuniste româneşti, marcată de afect, deşi cât se poate de salutară în intenţie. Explic