Stau lângă o mănăstire foarte frecventată din Bucureşti. Cam cu fiecare ocazie ortodoxă însemnată cu o cruce roşie în calendar, duminica sau când e vreo nuntă, strada mea –altfel, una liniştită şi frumoasă- e cuprinsă de o frenezie mai potrivită pentru un iarmaroc decât pentru o înfăţişare spăşită în faţa Domnului. Numărul cerşetorilor, oricum consistent, se triplează, apar şi nişte negustori ambulanţi, enoriaşii forfotesc, iar maşinile urlă, prin claxoane, Te Deum-uri asurzitoare, indiferent de oră.

Apropo de maşini, judecând după mărcile care trag aici, ai zice că avem de-a face cu un fel de Bamboo al mănăstirilor. E drept, printre ele se strecoară şi câte un Tico izbăvit de pedeapsa casării pe altarul Programului de reînnoire a parcului auto, însă rar, destul de rar.

Întrucât locuiesc de câţiva ani buni-unii chiar minunaţi- aici, am început să desluşesc câte ceva prin toată agitaţia aceasta. Printre primele lucruri care mi-au atras atenţia au fost boxele prin care mai-marii monastirii au hotărât să-şi popularizeze slujbele în tot ce înseamnă împrejurimi cât mai îndepărtate. Mi-au atras atenţia într-o duminică dimineaţă, pe la vreo 7.00, iar de atunci insistă să se facă auzite, deşi niciodată, nici măcar de Paşte, n-am văzut pe cineva în curtea mănăstirii care să-şi plece credincioasa-i urechea la ele, pentru că încap toţi înăuntru.

Apoi, am mai văzut că unii enoriaşi au acces în curtea lăcaşului de cult cu automobilul proprietate personală sau al firmei, iar alţii nu. N-am înţeles de ce, căci nu vreau să pun acest fapt neobişnuit pe seama strângerilor de mână discrete pe care le au cu bodyguarzii. Ceilalţi, rămaşi pe afară, după ce mai bagă câte o rugăciune din claxoane, îşi adăpostesc şi ei umilele SUV-uri pe unde dă Pronia Cerească. Locurile de parcare sunt ocupate pe rând, intrândul în mini-parcarea blocului meu este şi el ocupat, de o maşi