Anunţul plasării României pe harta scutului antirachetă nu poate fi separat de celelalte evoluţii continentale. În cele din urmă, spaţiul securităţii europene este indivizibil.
La 5 februarie, preşedintele Medvedev adopta, în mod formal, Noua Doctrină Militară a Rusiei. Nu doar mesajul, ci şi momentul ales de Kremlin au o componentă simbolică evidentă: chiar în prima zi a Conferinţei de Securitate de la München (poate cea mai importantă de pe continent), Europa anului 2010 era portretizată ca fiind spaţiul geopolitic care ameninţă în cel mai înalt grad securitatea Rusiei.
Astfel, încercările de a extinde infrastructura militară a NATO mai aproape de graniţele Rusiei, desfăşurarea de contingente militare străine pe teritoriile din vecinătatea sa şi a aliaţilor săi sau dezvoltarea de sisteme de apărare antirachetă care subminează stabilitatea globală şi perturbă echilibrul strategic de putere reprezintă pentru Moscova principalele ameninţări externe. Secretarul general al NATO Anders Rasmussen s-a grăbit să condamne noua doctrină, considerând că nu reflectă lumea reală şi precizând că NATO nu este inamicul Rusiei.
Dar mesajul Kremlinului este cu atât mai important, cu cât reflectă o filosofie care va defini cultura organizaţională a armatei ruse în următorul deceniu. Armata rusă se va pregăti sistematic pentru a contracara, la nevoie, aceste potenţiale pericole europene. Retroactiv, exerciţiul Zapad (Vest) din septembrie 2009, de pe teritoriul Belarusului, care a implicat sute de tancuri şi manevre cu armament nuclear tactic la numai 250 de km de Varşovia, pare să anunţe o paradigmă a viitorului. Atunci, ministrul de Externe al Poloniei, Radoslaw Sikorski, avea să declare: Dumnezeu a creat Polonia pentru războiul de tancuri. Pe acest fundal, avea să se producă şi decizia de a plasa România pe harta scutului antirachetă.
La 4 februarie, pr
