Ion Iliescu si-a anuntat retragerea din orice functie detinuta in PSD. Trecand pe langa bizareria retragerii dintr-o functie onorifica, gestul patriarhului socialismului romanesc post-revolutionar poate fi interpretat si ca o infrangere tarzie a unui curent de gandire reactionar si vetust.

Fostul presedinte s-a comportat de-a lungul anilor ca si cum ar fi incercat din greu sa evite greselile lui Gorbaciov si sa imite succesul lui Deng Xiaoping. Pana la un punct a si reusit. Insa spectaculosul sau talent in ale echilibristicii ideologice, pasilor mici si indelung studiati in materie de gandire economica si echivocului in raportarea la istoria personala au facut din domnul Iliescu un fel de promisiune niciodata implinita. Nu a fost nici stalinistul pe care si-l inchipuiau adversarii sai dar nici apostolul consensului national si dialogului cum i-ar fi placut sa ramana in istorie.

Destinul ii rezervase lui Ion Iliescu rolul unui marunt politruc cu o cariera foarte lunga. Ar fi fost demult uitat in galeria de “fosti” mediocri, grafomani si inofensivi. O virgula oarecare intr-o istorie in buna masura necunoscuta inca. Nu a fost asa. Nu inteligenta sau competenta l-au facut pe Ion Iliescu inevitabil ci opozitia schiloada si inadecvata la tot ceea ce reprezenta el. Prea putini romani au inteles de unde vine, prea multi au cumparat iluzia consensului vanduta la pachet cu promisiunea unei tranzitii calme. Iar atunci cand iluzia a expirat, Ion Iliescu a fost inlocuit de anticomunistii post-Ceausescu, reformati la radicalism cand pericolul trecuse.

Uitati-va la cei cativa care i s-au opus de la bun inceput. Majoritatea dintre ei, cei care mai traiesc inca, sunt la fel de izolati si stridenti. Neintelesi si nefrecventabili. Intrucatva ironic, anticomunismul fraudulos a fost cel mai eficient in lupta cu liberalismul-perestroika al dom