Oameni importanţi din spaţiul înalt al ştiinţei şi culturii româneşti şi mondiale au fost elevi ai Colegiului „Carol I“. N-am să enumăr, pentru că aş cădea în păcatul omisiunii. Şi ar fi mare păcat! Sunt mândru să ştiu că am urmat aceeaşi şcoală cu ei, trecuţii şi neuitaţii, dar şi cu voi, dragi olimpici de azi, de la Colegiul „Carol I“, care lucraţi la istoria Colegiului, la fel de luminoasă ca şi cea pe care au scris-o iluştrii înaintaşi! Este o bucurie - şi reală, şi umană, ca să zic aşa - să ştii că mai există (totuşi) acei dascăli de vocaţie, din păcate, tot mai puţini (unde sunteţi, domnule Trandafir?), care ştiu să ardă ca o lumânare, dăruind generos lumina învăţăturii, în pofida vremurilor, adeseori întunecate, potrivnice izbânzii luminii. Dar să nu ne amăgim! Acolo unde e lumină e şi umbră. Firească sau provocată. Reiau mai jos câteva pasaje dintr-un articol mai vechi. Toate personajele sunt triste şi reale, poate le-aţi întâlnit şi dumneavoastră, şi sunt contemporane cu olimpicii din toată România.

„...copii ridicând ca într-un ritual macabru capacele gurilor de canal, ieşind la viaţa oraşului ca nişte fantome ridicând greoaie pietre de morminte. Gurile de canal par utere plămădind moartea... Un puşti care n-a avut «norocul» să devină marfă vandabilă în originala economie de piaţă implementată de părinţi. El a rămas acasă. «Lentila» sensibilă focalizează pe (auto) implementarea acului seringii în antebraţul scheletic, dar tatuat al puştiului... O căruţă trasă de o mârţoagă opreşte în faţa unei şcoli din mediul rural. Din căruţă sar câţiva copii mărunţei, care dispar pentru moment în zăpadă. Apoi, înotând voiniceşte prin nămeţi, ajung în sala de clasă cu bănci şchioape şi scrijelite, peste care bruma, prelungirea frigului de-afară, s-a făcut stăpână. Intră în clasă profesorul, cu catalogul sub braţ şi cu un şal înfăşurat în jurul gâtului. Le vorbeşte co