Contrar trendului general, nu vreau să mă mut în Bucureşti sau să emigrez. Economia se întâmpla din ce în ce mai spectaculos, iar mirosul occidentului adie suficient de vârtos pe strazile oraşului meu. Şi asta pentru că se află în vestul ţării. Mai mult decât atât, aici am parte de căldura sufletească a ardelenilor mei cu consoane muiate şi inimi mari.

Arad se numeşte oraşul meu. Întins ca palma unui om cu liniile vieţii, norocului, dragostei şi carierei cam netezi, Aradul forfoteşte de claxoane de maşini străine, frânturi de conversaţii cu gramatica pusă la punct şi fâlfâiri de frunzet bogat când vântul de pe Mureş suflă (şi cam suflă), sesizând copacii de prin parcuri. Aerul cetăţii miroase a parfumuri amestecate, iar luminile străzilor găuresc întunericul serii în cel mai romantic chip.

Avem o istorie semeaţă, un prezent măgulitor şi un viitor luminos, noi, arădenii. Cu toate acestea, spre deosebire de Havana, Aradul a ieşit rănit din comunism, iar tranziţia, cu tonurile ei de gri, a învîrtit cuţitul în rană. Sunt multe lucruri pe care le-aş schimba la Arad, şi anume non-culorile posace care umbresc viaţa oraşului, aşa cum ar trebui sa fie.

Clişeul postdecembrist numărul unu în acest colţ de Balcani este lamentarea generală vizavi de gropile din asfalt. Ei bine, voi intra cu capul înainte în subiect. Cu cât te îndepărtezi de centrul pus la punct ca o clasă înainte de inspecţie, străzile te cam lasă baltă. Ca pieton nu e atât de problematic, dacă laşi la o parte estetica, însă toate celelalte categorii de participanţi la trafic au de suferit. Copiii pe role îşi târâie picioarele pe nişte trotuare ca după bombardament. Ce fac ei nici nu seamănă cu mersul pe role, ci cu o proba stupidă la ceva concurs de weekend la o televiziune provincială. Bicicliştii ocolesc, se opresc, îşi iau bicicleta pe sus şi data viitoare cheamă un taxi. Nici vorbă să aib