Dificultăţile economice ale Greciei, ca şi trăsăturile asemănătoare (deficite externe structurale mari) în ţări precum Portugalia şi Spania au readus în discuţie optimalitatea Uniunii Monetare (UM). Cei care au promovat ideea unificării monetare au avut în vedere un deziderat politic (de impulsionare a integrării) şi unul economic; acesta din urmă având la bază teza că pe cale monetară s-ar stimula convergenţa economică. Dar criza financiară/economică arată că ipoteza convergenţei economice stimulate pe cale monetară are slăbiciuni, că UM nu este totuşi o arie monetară optimă în ansamblu. Făcând această observaţie am în vedere mai ales situaţia franjului mediteranean, care este format din economii ce de ani mulţi fac revelaţia unor deficite externe mari. UM a răpit posibilitatea utilizării cursului de schimb ca instrument de ajustare a dezechilibrelor cauzate de diferenţiale de productivitate (competitivitate). Nu puţini au fost cei care au mizat pe flexibilizarea pieţelor forţei de muncă (ajustări în costurile forţei de muncă), ale pieţelor în general; se vede însă că realitatea pieţelor din UE este alta. Se manifestă rigidităţi majore, ca şi stavile politice şi sociale în a se realiza modificări în jos ale salariilor ca modalitate de a ajusta discrepanţe de productivitate. Drept este că sincronizarea ciclurilor economice şi diferenţe importante în dezvoltarea economică fac ca politica monetară comună să aducă cu sine şocuri asimetrice înăuntrul Uniunii. În faze când Banca Centrală Europeană practică dobânzi mici ca efect al unei inflaţii scăzute, capitaluri substanţiale se îndreaptă către zonele mai puţin dezvoltate, unde se mizează pe randamente investiţionale superioare. Aceasta este, în bună măsură, explicaţia perioadei de avânt economic de tip speculativ din Spania, Portugalia etc., care a condus la creşteri de inflaţie şi salarii peste media din Uniune şi, imp