"Asistăm la o redimensionare a scrisului", mi-a zis mie o prietenă acum câteva zile. Am bănuit că ştie ea ce ştie, mai ales că n-are cu îndeletnicirea în cauză nici în clin, nici în mânecă (de obicei, ăştia sunt cei mai avizaţi). Am tăcut cu respect în faţa unei asemenea afirmaţii şi m-am gândit şi io ca Victor a lu' Bălosu: "De, mă, nea Ilie, asta devine după facultăţi". Şi, ca s-o parafrazez pe prietena asta a mea, mă gândesc şi io, ca intelectualu': noi, nea cititorule, asistăm la o redimensionare a mâncatului. Carevasăzică, şi asta devine după facultăţi.
Aşadar şi prin urmare asistăm la o redimensionare a potolului. Asistăm la o rafinare a oalei cu haleală. Crăpelniţa a devenit o chestie de demnitate şi rafinament cultural. Să bagi la ghiozdan nu-i de colo, e o adevărată "experienţă culinară", o "aventură a papilelor gustative", "un act de responsabilitate, obligatoriu faţă de tine însuţi"; se face turism gastronomic, în timpul mesei se geme cu furculiţa-n mână şi nu se găsesc cuvinte pentru a lăuda mâncarea, cerându-se, dacă se poate, şi reţeta, pentru încercatul în bucătăria proprie. Papa e bun. Papa e musai să fie bun. Papa e musai să fie şi frumos. În farfurie se nasc marile întrebări: e cu usturoi? Tot în farfurie se găsesc şi marile răspunsuri: omul nu poate trăi fără proteină animală. Unele iubiri se nasc tot în farfurie: "Când am văzut ce sarmale face, mi-am zis: «Asta o să fie nevasta mea»". Fată, ce romantic!
APOLOGIA PROTEINEI
Aşa cum nu poate omul să stea fără să iubească, tot aşa nu poate omul să stea fără să se hrănească. Aşa cum inima din pieptul omului are nevoie de iubire ca de aer, tot aşa şi stomacul lui are nevoie de haleală. Asistăm, nu-i aşa?, la o redimensionare a ospăţului. Se mănâncă într-o supărare şi nu orice şi nu oricum. Se scriu cărţi despre cum se aranjează masa pentru invitaţi şi cum se mănâncă ic