După suferinţă şi însingurare, Mihaela Mihăescu a găsit forţa de a face bine pentru cei ca ea şi a pus bazele unei fundaţii pentru persoanele cu handicap locomotor. Sursa: Arhiva personală

Cel puţin o dată pe zi, Mihaela Mihăescu, sau Michi, cum îi spun prietenii, se ridică din scaunul cu rotile şi rămâne sprijinită de pervaz, urmărind mişcările de afară şi aşteptând clipa în care bisericuţa ce se ridică lângă bloc va fi gata. Aşa am găsit-o pe Michi când am vizitat-o, în luna decembrie, anul trecut. Mi-a întins mâna, apoi s-a retras timid în scaunul cu rotile.

Citeşte de la 5 ani

Michi a vrut mereu să se autodepăşească, în ciuda unui handicap sever. La 5 ani citea, era timidă şi nu se descurca să vorbească. Şi-a petrecut copilăria într-un sanatoriu de recuperare. Era singura care le câştigase încrederea celorlalţi copii, şi aşa a înţeles ce înseamnă să-i ajuţi pe cei din jur. Încă de pe atunci avea „atitudine” şi voia să schimbe lumea celor ca ea.

A fost un copil visător, cu o imaginaţie bogată, stimulată de nenumăratele lecturi începute de timpuriu.

„Aveam oaza mea în spatele unor boscheţi, în curtea sanatoriului. Mă duceam acolo în fiecare zi, înainte de şcoală, şi mă uitam la oamenii liberi care mergeau pe stradă şi îmi imaginam cum e să fii liber”, povesteşte Mihaela Mihăescu, care acum conduce Fundaţia creştină IHTIS prin care face proiecte pentru oamenii cu dizabilităţi.

„La mine, principala problemă este faptul că lumea mă înţelege greu când vorbesc”, spunea ea. „Cea mai deranjantă este mila pe care o citeşti în privirea celorlalţi, te văd ca pe un neputincios, o povară”, mărturiseşte Mihaela.

Are o voinţă de fier

Michi este modestă şi spune că cea mai mare pasiune a ei este să fie utilă pentru ceilalţi şi să-i bucure.

„Când spun că fac ceva, acel