Despre colecţionarii şi colecţiile de artă româneşti, în principal cele bucureştene, începând de la jumătatea veacului al

XIX-lea şi până în primele decenii ale veacului al XX-lea, s-a scris mult - fie fragmentar, în jurnale, note, amintiri, fie în studii serioase, însumând sute de ore de cercetare în biblioteci.

Astăzi, din păcate, riscăm să pierdem esenţa a ceea ce a însemnat acest fenomen pentru arta românească. Şi nu numai pentru faptul că multe dintre acele colecţii s-au risipit, ci fiindcă arta tinde să devină, de două decenii, o afacere disperată pentru unii, care îşi doresc să se îmbogăţească, peste noapte, cu orice chip, recurgând la orice metode, deloc ortodoxe. Nu acelaşi lucru se poate spune despre colecţionarii bucureşteni ai perioadei pomenite, dintre care se cuvine să amintim câteva nume de rezonanţă: Mihail Kogălniceanu, Constantin Esarcu. Dr. Nicolae Kalinderu, Vasile G. Morţun, Eugeniu Carada, Alexandru Vlahuţă, Iancu Kalinderu, Anastase Simu, Ioan I. Movilă, Prof. dr. I. Cantacuzino, Jules Borel, Alexandru Bogdan-Piteşti, Alexandru Ştefan Bellu, Virgil Cioflec, Aristide Blank, Dr. George Severeanu, Dr. Iosif N. Dona, Krikor Zambaccian, Alexandru Saint Georges, George Oprescu, Dumitru Ionescu-Sachelarie şi Victor Eftimiu.

Alexandru Bogdan-Piteşti, "castelanul de la Vlaici"

Colecţia care a strârnit deopotrivă admiraţie şi invidie, în jurul anului 1900, a fost cea a lui V.G. Morţun. Potrivit istoricului şi criticului de artă Petre Oprea, care scrie în volumul său "Colecţionari de artă bucureşteni" (Editura Meridiane, 1976), intenţia acestuia (V.G. Morţun) era de a "realiza o panoramă a mişcării artistice româneşti, care, prezentată într-un muzeu, să servească drept scop educativ pentru popor". Cu aceeaşi intenţie au fost constituite şi colecţiile Simu şi Kalinderu. A mai existat însă şi altă categorie de c