Plombatorii sunt deja o minoritate în România zilelor noastre. Vorbesc aceeaşi limbă cu noi şi au ca datină turnatul de bitum în cavităţi rutiere.
Zilele trecute am avut ghinionul să şofez pe Valea Prahovei. Nu sunt un pasionat al zonei, dar de vreo 4-5 ori tot am ajuns pe acolo în ultimii ani. Niciodată însă nu mi-a fost dat să văd aşa de multe gropi ca după iarna 2009-2010. Am „savurat" peisajul găunos nu doar pe drumul ce duce la Predeal, ci în general cam peste tot pe unde am trecut în ultima vreme. Noroc că nu m-a lăsat Loganul la greu. Parcă aş fi băgat marşarier în timp şi m-aş fi întors în patria lui nea Nicu Văcăroiu.
Am trăit nostalgia craterelor care făceau parte din peisajul natural. Pe vremea aia, n-aveai de ce să-ţi oboseşti ficaţii - găurile căscate în şosele de partid şi de stat erau la pachet cu greaua moştenire. Totuşi, de prin 2000 încoace, de când cu creşterea economică şi apariţia acestei specii de tranziţie numită „regele asfaltului", parcă ne obişnuisem cu altceva. Cu şosele mai bune, mai marcate, mai curate. Minunea n-a ţinut! N-a fost să fie. Acum, suntem ce-am fost... Criza şi vistieria săracă au lăsat adevărul să iasă la suprafaţă. Iar adevărul ăsta al naibii de franc nu are sentimente. Seamănă cu o oglindă clară care te plezneşte direct în faţă. Sau în jantă, pneu ori planetară.
Să nu căutăm explicaţii savante. Plantaţiile de gropi răsărite curajos după această iarnă zdravănă poartă un nume comun: corupţie. Ştiu, sună banal, nu ne face cinste în lume, ar trebui să fim mai „patrioţi" la imagine.
Adică, să nu mai bolborosim aiurea cuvântul ăsta antiromânesc, chiar dacă el a devenit parte din ADN-ul naţiei. Cu riscul de a-i dezamăgi pe fondatorii acestui curent de gândire, o s-o spun pe şleau: avem gropile pe care le merităm pentru că suntem prietenii corupţiei. Iar corupţia noastră nu e banală. E una rafinată. Greu de
