Faimosul refren al lui François Villon, „dar unde sînt zăpezile de altădată?“, m-a urmărit întreaga săptămînă. De vinerea trecută stau în casă, „înviscolit“. Din Virginia şi pînă în Pennsylvania a căzut mai multă zăpadă în această săptamînă decît în toate iernile ultimului secol (aud că nici România n-a fost cruţată, dar Bucureştiul nu se teme de viscole!). Vreme de patru zile, Guvernul federal şi Congresul şi-au întrerupt activităţile. Instituţiile de stat şi multe dintre cele private au fost închise, dar media şi politicienii nu şi-au încetat activităţile nici o clipă; ei ştiu, de multă vreme, că în cyberspaţiu nu există iarnă. Şi că, în acest spaţiu, „încălzirea globală“ este legată exclusiv de forţele induse de conflicte ideologice şi de interese economice.

Pentru omul postmodern, rătăcit în postistorie, zăpada reprezintă o calamitate naturală menită doar să-i complice viaţa – şi aşa destul de complicată, acum că crizele financiare, economice şi politice se succed cu repeziciune. Omul postmodern nu găseşte nimic romantic în a rămîne blocat în case înconjurate de mormanele de zăpadă acumulate în parkinguri bine asfaltate. Lipsit de electricitate şi de şofaj, înghesuindu-se în supermarketuri pline de alţi postmoderni în căutare de aprovizionare, el se îngrozeşte la gîndul unei morţi lente din pricina… inaniţiei. N-o să mă credeţi, dar e adevărat: am stat la coadă la casa unui supermarket american, după ce pe rafturi nu mai găsisem lapte. Ca-n vremurile bune, la Cluj. Cum poate ninge atît de abundent în plină criză a încălzirii globale? Anumiţi purtători de cuvînt ai dreptei extremiste (da, există aşa ceva, la fel cum există şi o stîngă radicală în America) acuză Guvernul că induce în eroare publicul; e doar la mintea cocoşului, nu? Dacă ninge cît nu a nins niciodată la Washington, cum poţi să spui că pămîntul se încălzeşte, şi încă într-un