Aşa cum era de aşteptat, toţi cei judecaţi în procesul Noica-Pillat au fost în final condamnaţi la ani grei de închisoare. Nu pentru că ar fi săvîrşit mari crime împotriva orînduirii, ci pentru că aceasta era regula jocului. Alexandru Paleologu a fost condamnat la 14 ani de muncă silnică pentru „săvîrşirea infracţiunii de agitaţie contra ordinei sociale“. Decizia a fost luată de Tribunalul Militar al Reg. a II-a Militare Bucureşti şi poartă numărul 24/1 martie 1960. Recursurile sînt respinse şi sentinţa rămîne definitivă prin Decizia nr. 77/1960, dată de Tribunalul Suprem, Colegiul Militar. Potrivit sentinţei, ar fi trebuit să fie eliberat la data de 3 septembrie 1973 (din totalul anilor de detenţie s-a scăzut perioada petrecută în arest). Din fericire, a fost eliberat la 24 iunie 1964, în urma intrării în vigoare a Decretului privind amnistierea deţinuţilor politici.

În toate confesiunile sale de după 1989, Alexandru Paleologu vorbeşte despre anii de închisoare ca despre o experienţă fundamentală a vieţii sale, pe care nu ar fi trebuit cu nici un chip să o rateze. Zilele şi nopţile petrecute dincolo de gratii, bătăile şi umilinţele îndurate, exemplele de sublimă solidaritate umană întîlnite, lupta cotidiană pentru su-pravieţuire şi abandonul moral din final i-au oferit şansa unei înţelegeri mult mai nuanţate a limitelor fiinţei umane şi i-au oferit o nouă viziune asupra vieţii, în general. „Cine fuge de suferinţă ratează fericirea“ După trei decenii, timp în care a citit Arhipelagul Gulag şi alte confesiuni ale unor foşti deţinuţi mai mult sau mai puţin celebri, Alexandru Paleologu se raporta cu jubilaţie la perioada detenţiei sale. Toate experienţele prin care a trecut au fost cruciale pentru înţeleptul care avea să devină. În discuţia pe care am purtat-o pentru volumul Nostalgia Europei, Alexandru Paleologu îmi spunea că ar fi fost „păcat de Du