TE DOCTOREM CREAMUS. Aceasta este formula standard utilizată în marile universităţi din Europa atunci cînd,în cadru festiv, se decernează titlul ştiinţific de doctor. Am văzut recent un astfel de moment pe Internet. Strălucirea acelei clipe încununează o muncă asiduă de cercetare ce se întinde pe durata mai multor ani.

Ce se întîmplă la noi? Ei bine, departe de a participa la asemenea ceremonii de neuitat, absolventul de doctorat trece pe la secretariatul şcolii doctorale unde s-a pregătit pentru a-şi ridica diploma. Cu pompă, pe acel document, proaspătul doctor este anunţat că beneficiază de „toate drepturile şi onorurile“ pe care aceasta i le conferă. Care sînt aceste drepturi şi, mai ales, ce poate face un specialist român după ce a terminat de parcurs etapa supremă a formării academice? Dacă este să ne luăm după opinia a sute, poate mii de români, doctoratul poate fi valorificat la o catedră universitară, într-un institut de cercetare şi cam atît. În zadar ni se evocă perioada interbelică, în care preotul de ţară avea un doctorat sau în care profesori ai liceelor din Bucureşti sau provincie îşi terminaseră asemenea studii chiar la Sorbona. Românii anului 2009 („românii“ aceştia atît de invocaţi de către autorităţi, de cele mai multe ori fără legitimitate) consideră că „e suficient să dai şpagă pentru a avea diplomă de doctor“ sau că, „dacă învîrţi hîrtii şi le muţi dintr-un birou în altul“, nu meriţi să fii remunerat la nivelul acestei demnităţi care este, nu-i aşa?, apusă în această ţară. Este deprimant ce poţi citi pe unele forumuri de pe Internet. Libertatea de exprimare naşte la noi monştri de agramatism şi gîndire strîmbă. Dar reprezentanţii statului român se folosesc cu dibăcie de această discordie naţională pe care ei înşişi au creat-o. De unde vine ideea profesorului care-şi bate cu sălbăticie elevul şi deci trebuie testat psihologic c