Prin alegerea lui Viktor Ianukovici în funcţia de preşedinte, Ucraina spune "Adio, NATO!". Consecinţele acestei opţiuni nu se vor lăsa aşteptate. De foarte mult timp, Kremlinul caută cu insistenţă să-şi recupereze vechile teritorii de influenţă din perioada Uniunii Sovietice. În 2009, a pierdut Chişinăul. În 2010, recuperează Kievul. Care sunt consecinţele pentru România?

Declarându-se deschis un foarte bun prieten al Moscovei, Ianukovici nu a întârziat să afirme (chiar înainte de a depune jurământul...) că Ucraina nu se va grăbi să adere la NATO. Că procesul e complicat, că va fi nevoie şi de un referendum şi alte argumente în favoarea acestui enunţ aşteptat.

Prima concluzie: după eforturile uriaşe, prin negocieri şi dezbateri cu cei mai influenţi lideri ai lumii, tot ce s-a obţinut la summit-ul NATO de la Bucureşti din 2008 referitor la extindere pare să se destrame. Georgia e într-o poziţie sensibilă după războiul cu Rusia din 2008. Legăturile occidentale rămân profunde, dar perspectiva integrării efective în Alianţă e, pe zi ce trece, mai incertă. E foarte greu să vorbeşti de Tbilisi ca o capitală NATO, cu tancuri şi blindate ruseşti la câteva zeci de kilometri, gata să ia totul cu asalt.

În privinţa Ucrainei, lucrurile sunt în aparenţă mai echilibrate. Dar sunt ferm convins că Moscova nu va rata acest unic prilej al victoriei recente pentru a face tot ce-i stă în putinţă să readucă vechiul membru al URSS sub sfera sa de influenţă, din punct de vedere politic, militar şi economic.

Alegerea lui Ianukovici coincide (sau nu?!) în mod nefericit cu promulgarea noii doctrine militare a Federaţiei Ruse de preşedintele Dimitri Medvedev.

Dacă mai era nevoie de încă un argument că tandemul Putin - Medvedev rămâne un nostalgic al vremurilor de glorie din perioada URSS, pe primul loc la adresa ameninţărilor e plasat