Înainte de 1989, substantivul “protest”, declamat imprudent în împrejurări dintre cele mai banale şi în fraze dintre cele mai inocente, punea în alertă o uriaşă maşinărie înzestrată cu pricepere hermeneutică şi atrăgea simpatia sectoristului, apoi a superiorilor săi purtători de caschetă. În privinţa verbului “a protesta” existau două situaţii complet diferite: conjugat la prezent – care oricum aproape se aneantizase – era pretextul nimerit pentru o condamnare, sărindu-se peste anchetă întrucât siguranţa naţională nu se apără cu hârtii. Nu prezenta în schimb niciun pericol conjugarea la timpul trecut mai ales dacă era însoţit de subiectul “muncitorii”, de circumstanţialul “în perioada interbelică” şi de complementul indirect “împotriva orânduirii” plus “capitaliste”. Orice alt enunţ chiar dacă impecabil gramatical, era perfect incorect politic.

După Revoluţie, cuvântul s-a lipit formidabil de mulţimile gălăgioase care încurcă traficul, stimulând claxoanele autoturismelor de lux care nu pot fi oprite din zborul lor spre ţărmuri însorite şi dudui nurlii, îmbrăcate sumar. Nimic mai mult decât o adunătură de sărăntoci înzestraţi cu fluiere, felurite trompete, goarne, megafoane, şepcuţe colorate – conduse de haiducii zilelor noastre cărora li se spune şefi de sindicat. Pentru spectatorul zdrobit de lene în fotoliile cafenelelor tămbălăul e un impardonabil afront la tihna sa (“ce dracu’ mai vor şi ăştia???). Pentru autorităţi e un prilej suplimentar de trăncăneală obtuză cu aer de ,,negociere”. (“după runde de negocieri cu şefii sindicatelor, am decis…”)

În forma lui programată (precedată adică de ştampile şi autorizaţii), protestul colectiv e tolerat de autorităţi: forţele de ,,ordine” organizează o deplasare, cum altfel decât ordonată, a şuvoiului spre clădirile impozante în faţa cărora se vor instala cu tot arsenalul sonor preţ de câteva ore (ma