„În 1997, lucrarea sa Istorie şi mit în conştiinţa românească a stîrnit senzaţie şi a rămas de atunci un punct de reper în redefinirea istoriei naţionale“. Aşa se înheie prezentarea lui Lucian Boia de pe a doua pagină a cărţii sale din 2009, Germanofilii. Elita intelectuală românească în anii Primului Război Mondial. O carte la fel de bine alcătuită, fluentă şi savuroasă ca toate cele cu care ne-a obişnuit autorul. Năucitoare, în plus, prin adîncimea la care sondează o secvenţă restrînsă de istorie românească, dacă ne gîndim la vastele spaţii ale construcţiilor mitologice de pretutindeni pe care el a navigat, cu predilecţie, multă vreme. Nu este vorba, însă, doar de o nouă carte scrisă pe calapodul unei formule de succes. În mod evident, avem de-a face cu o încercare de a amplifica unda de şoc pe care volumul din 1997 nu a încetat să o propage.

Entuziasmul proantantist – arată Lucian Boia – nu a fost, în anii 1914-1918, atît de general cum ne-am obişnuit să credem. O parte semnificativă a lumii culturale şi universitare se dovedeşte a fi susţinut o alianţă cu Germania şi Austro-Ungaria, împotriva Rusiei. Împotriva „interpretării unitare“ a trecutului, „izvorîtă din convingerea că momentul 1918 înseamnă încununarea necesară şi obiectivă a întregii istorii anterioare“, ni se înfăţişează tabloul unei elite culturale divizate în legătură cu programul naţional de politică externă şi cu ierarhia simbolică a diverselor părţi ale naţiunii, încă nealipite trunchiului ei principal (Transilvania ocupînd o poziţie superioară celei a Basarabiei). Unificarea naţională nu a fost, deci, predeterminată şi inerentă procesului istoric, ci produsă de accidente şi conjuncturi istorice particulare. S-ar zice că avem aici ingredientele schimbării de paradigmă. Se cuvine, cu alte cuvinte, nu doar să regretăm faptul că nu am cunoscut, atîta vreme, adevărata răspîndire a o