Regiunea Mării Negre este legătura între zonele bogate în rezerve şi consumul european.

Despre conductele de gaze, trasee, oferte, implicaţii politice şi tratate se discută în presă în fiecare zi. De multe ori uităm esenţialul. Rezervele de hidrocarburi solide, lichide sau gazoase aflate în pământ trebuie să ajungă, într-un fel sau altul, la consumatori. Gazele pentru a fi transportate trebuie presurizate sau lichefiate. Tehnologia care pare mai simplă e cea a presurizării şi a distribuţiei prin reţele de conducte. Eu, unul, urăsc conductele. Ele creează dependenţe între producători şi consumatori, exploatabile politic. Producătorii au doar două limitări: costurile înlocuirii cu alte resurse energetice şi necesitatea asigurării unui flux constant. De aceea, pe traseul conductelor este nevoie de depozite de gaze pentru a înmagazina cantităţi în perioadele de consum mai mic şi a le elibera când pot fi valorificate mai bine.

Regiunea Mării Negre este legătura între zonele bogate în rezerve şi consumul european. Din două proiecte concurente, unul are gaze, dar nu prea are finanţare, cel de-al doilea are finanţare şi nu prea are gaze. Proiectul rusesc South Stream îşi caută încă traseul. Deşi susţinut de unele ţări europene, cum ar fi Italia, evident el va crea dependenţe. Proiectul european Nabucco, din păcate, nu ar avea suficiente rezerve care să alimenteze conducta, decât dacă ar fi construită o legătură transcaspică cu Asia Centrală, sau dacă relaţia Vestului cu Iranul s-ar normaliza. Deocamdată, atât Rusia, cât şi Iranul se împotrivesc acestei extensii, sunt motivate de grija nemărginită faţă de problemele mediului, preocupate fiind de supravieţuirea sturionilor în Marea Caspică... România are un singur argument în această dezbatere, şi anume capacitatea de depozitare a gazelor în zăcămintele epuizate sau pe cale de a se goli. Gaze naturale, fără al