Trebuie să recunosc că am rămas surprins în momentul când mi s-a relatat că una din figurile proeminente ale politicii brăilene a avut un moment de meditaţie. O, minune, mi-am spus, un politician brăilean s-a încumetat o secundă să se aventureze în această periculoasă şi anevoioasă acţiune de a gândi.

Oare cum s-a soldat această riscantă aventură? A ieşit, oare, din acest proces bizar şi uimitor vreo idee sau totul s-a finalizat într-un pocinog? Politicianul nostru drag a descoperit cu "frică şi cutremur" dimensiunea ontologică a omului sau nu s-a ales decât cu o leziune pe creier?

Tradiţia românească - o ştim cu toţii - dogmatizează excesiv, iar vectorul de orientare ţine cont de doar două reguli: evitarea principiilor şi consacrarea scopurilor. E clar pentru oricine că unde este prea multă minte este şi prostie, că prea multă carte duce direct la ospiciu şi că gânditul intens îţi scurtează din viaţă. De aceea, în politica de areal democratic, totul trebuie transcris întocmai, chiar dacă poporul dictează cu greşeli de ortografie. Politicianul trebuie să se exerseze în lungi antrenamente de imbecilizare, apoi, relaxat şi eliberat de tensiunile intracraniene, să poată lua hotărâri istorice. Asistăm, de cele mai multe ori, la atitudini pe care teoria le cataloghează ca fiind paradoxale, dar practica le dă drept fireşti şi câştigătoare: jovialitate în faţa tragediei şi dramatism în faţa situaţiilor caraghioase. Una peste alta, gânditul trebuie evitat cu grijă dacă vrei să fii un politician de succes, admirat de popor, slăvit de subalterni, sănătos, gras şi plin de energie.

Or, aşa cum spuneam în primul paragraf, rămâi uimit când cineva îţi relatează cum un politician, şi brăilean pe deasupra, a căzut pe gânduri. Deci, gândul şi-a făcut loc în capul lui. Voi relata mai jos dialogul care a avut loc între politicianul brăilean şi subaltern