Timp de 40 de ani, cîţi au trecut de la debutul ei editorial cu Sînge albastru (1969) pînă la cel mai recent volum apărut acum cîteva luni,Angela Marinescu a reuşit performanţa de a-şi conserva intensitatea şi prospeţimea vizionară, dincolo de fireasca deplasare dinspre abstracţionismul înalt al începuturilor către biografismul psihedelic al volumelor de după Blindajul final (1981). Mai mult: (neo)expresionismul visceral şi apocaliptic al poetei maudite – printre cele mai puternice personalităţi din lirica românească a ultimelor decenii – a devenit un model asumat cu rezultate variabile de către cele mai noi promoţii. Cei care s-au grăbit, în numele contingenţei „burgheze“ a postmodernismului, să cînte prohodul acestui tip de lirism, declarîndu-l desuet şi ignorîndu-i energia „bazală“, capabilă oricînd de regenerare, s-au înşelat.
Angela MARINESCU, Probleme personale, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2009, 72 p.
Dar Angela Marinescu şi-a făcut şi o faimă de poetă controversată, căci existenţialismul său radical, de o fervoare aproape mistică, a fost tot timpul însoţit de o inegalitate proprie poeticităţii centrate pe expresie. O inegalitate care – trebuie imediat adăugat – nu afectează însă nici valoarea de ansamblu, nici autenticitatea incontestabilă a poeziei sale. Poate pentru a-i marca mai bine diferenţa de nivel faţă de mai puţin rezistenţii colegi din generaţiile active, cei care au comentat pînă acum volumul Probleme personale au preferat să-i elogieze excelenţa, minimalizîndu-i sau ignorîndu-i denivelările. Dar tocmai amestecul de forţă şi vulnerabilitate extremă constituie marca Angelei Marinescu! Cele 30 de poeme în general scurte, deschise prin „crepuscularul“ Ultima seară (cel mai amplu dintre toate, un manifest al despărţirii de poezia comme il faut a timpului nostru) vădesc acelaşi curaj al asumării slăbiciunii ca
