Am publicat, săptămîna trecută (11 februarie), un Apel la susţinerea publică a lui Marius Oprea, adresat primului ministru Emil Boc, semnat de un mare număr de personalităţi publice. Pe site-ul revistei noastre am postat, pe măsură ce le-am primit, textele de susţinere venite din partea unor istorici de renume ai comunismului, precum Stéphane Courtois şi Catherine Durandin, dar şi intervenţia doamnei Doina Cornea în sprijinul menţinerii lui Marius Oprea în funcţia de preşedinte al IICCMER. Cu două săptămîni în urmă am semnat eu însămi un editorial în care, după un scurt istoric al instituţiei conduse de Marius Oprea, pledam pentru necesitatea continuităţii actualei echipe de conducere de la IICCMER. În acelaşi număr, apărut în 4 februarie a.c., publicam scrisoarea deschisă a Hertei Müller, semnalul de alarmă tras de angajaţii IICCR şi punctul de vedere al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România.

Toate aceste texte, precum şi cele apărute ulterior, semnate de Mircea Vasilescu (în Dilema veche din 11 februarie) sau de Laszlo Tokes, pledează, cu calm şi argumente de ordin profesional, pentru normalitate şi profesionalism, într-o ţară în care, se pare, obsesia numirilor pe criterii politice a atins apogeul. Dacă veţi (re)citi aceste intervenţii (disponibile pe site-ul Observatorului cultural) veţi vedea că nicăieri – subliniez nicăieri – nu se face vreo referire injurioasă la adresa lui Vladimir Tismăneanu. Cu excepţia doamnei Doina Cornea, care îi cere dlui Tismăneanu să îl sprijine pe Marius Oprea şi să se solidarizeze cu cei din Institut, nimeni nu-i pomeneşte măcar numele, necum să insinueze „sinistre cabale“ instrumentate de domnia sa sau să-i conteste meritele ştiinţifice (atîtea cîte sînt). Cu atît mai năucitoare este reacţia dlui Tismăneanu din 14 februarie, postată pe blogul său. Pe un ton plin de indignare, Vladimir Tismăneanu se p