Au trecut două sute treizeci şi cinci de ani de cînd doamna Vigna iese la plimbare cu Johann Kaspar Steube, patronul ospătăriei din Cetate, de meserie pantofar, cu aplecări literare confirmate într-o carte. Plimbările (şpaţirul, cum vor zice mai apoi românii bănăţeni) se petrec la braţul bătrînei doamne cu relativ junele ei consort, aventurier ca mulţi dintre concitadinii lor, într-un oraş eliberat, de vreo cîteva decenii, dintr-o îndelungată stăpînire otomană. Banatul şi capitala lui îşi caută noua identitate după vremea petrecută sub poruncile slăvitului padişah, pe care Sublimul le trimitea Paşalei de Timişoara „în pungă de atlas şi în capsulă argintie“ (Documente turceşti privind istoria României, vol. I, 1976, p. 65).

Plăcerile noastre literare se nasc din nimicul vieţii pierdute odată cu trecerea timpului. Sînt de amintit, desigur, faptele dintr-o istorie braudeliană care sfîrşeşte inevitabil în ficţional: faptul că doamna e mai în vîrstă decît consortul ei, faptul că e bolnavă, faptul că acesta dorea „să-i fac(ă) doamnei [...] un amurg al vieţii cît mai plăcut cu putinţă“. Adăugaţi aici ospătăria administrată de „două slujnice“ şi faptul că nu mai ştim cine or fi fost cele două slujnice scoase o clipită din uitare, nu le mai ştim nici nume, nici ce-au mai făcut mai apoi, nici unde şi cum au murit.

Nu ştim mai nimic nici despre alţi druckeri timişoreni cu care Steube îşi petrecea vremea pe la birt. A rămas şpaţirul menit să îndulcească amurgul doamnei Vigna, au rămas, mai apoi, credinţele ei, speranţa că se va însănătoşi mergînd în pelerinaj la Mănăstirea „Maria Radna“, la şaizeci de ki-lometri de Timişoara, care era atunci întocmai cum fusese şi pe vremea cînd am copilărit în umbra turnurilor şi a grilajelor în dosul cărora adastă sfinţi din ghips, înnobilaţi cu bani pe care încercam să-i şterpelim cu beţe la capătul cărora aşezasem