Nici nu se pierd încă bine urmele troienelor de zăpadă şi toată suflarea dă semne că revine la viaţă. Mai întâi ies la iveală primele flori de primăvară. Adunate în pâlcuri, în luminişurile din zăvoaie, vor fi prinse în cosiţele fetelor frumoase.
Cam tot acum capătă glas păsările cerului, cărora li "se dezleagă" limbile şi pornesc degrabă să-şi caute perechea, după cum îi este dat fiecăreia. Cele care nu se însoţesc, vor rămâne singure şi nemângâiate până anul viitor. Şi pentru că la sfârşit de februarie iubirea pluteşte în aer, tinerii, la fel ca păsările, încep să-şi caute sortitul. Ritualurile magice, descântecele şi poveţele din bătrâni întregesc un univers atemporal, în care totul se leagă şi se dezleagă.
E vremea iubirii
La 24 februarie tradiţia populară menţionează sărbătoarea Dragobetelui. Numit şi Cap de primăvară, el marchează, simbolic, trecerea dintre anotimpuri, dintre frig şi cald, întuneric şi lumină. Iar cum orice început este plin de speranţă, Dragobetele face inimile tinere (sau mai trecute prin vaţă ) să tresară. Cunoscut drept protectorul iubirii (echivalent astfel cu Eros sau Cupidon), el este fiul Babei Dochiei. În alte variante (nu trebuie uitat că poveştile şi credinţele populare româneşti formează de fapt un lanţ viu, cu nenumărate posibilităţi prin care realul prinde chip în lumea fantastică), Dragobetele este un simplu păstor care o însoţeşte pe Dochia în călătoria ei pe munte. Nu de puţine ori Dragobetele poate fi întâlnit şi în chip de Năvalnic, un fecior frumos ca soarele de pe cer care suceşte minţile atât fetelor tinere, cât şi a celor aşezate la casele lor. Pentru a-l pedepsi, şi readuce astfel viaţa satului la cursul firesc, Maica Domnului l-a transformat într-o floare... de dragoste. Fetele o purtau în sân pentru ca peţitorii să le treacă pragul casei.
Zburătoritul
Întotdeauna Drago
