Poate că întrebarea, nescrisă în cartea 21 august 1968. Apoteoza lui Ceauşescu – remarcabilă prin pasiunea pentru document, profunzime analitică, forţă a sintezei, cu care ne-a obişnuit coordonatoarea ei, Lavinia Betea –, pusă cu aceeaşi acribie ştiinţifică de coautori, Cristina Diac, Florin-Răzvan Mihai, Ilarion Ţiu, este: cînd s-a declanşat începutul sfîrşitului? Să fi fost odată cu revolta muncitorilor berlinezi, în 1953? Mai degrabă o revoltă care a grăbit ridicarea Zidului. Insurecţia din Budapesta, în 1956? Lavinia Betea (coordonator), Cristina Diac, Florin-Răzvan Mihai, Ilarion Ţiu, 21 august 1968. Apoteoza lui Ceauşescu, Editura Polirom, Colecţia „Istorii subterane“, 2009, 280 p. Într-adevăr, ea prefigurează multe dintre crizele ulterioare ale sistemului prost croit cînd a fost să devină haină. Habermas o numeşte „criză de legitimitate“, declanşată la cel de-al XX-lea Congres al P.C.U.S., cînd, denunţînd crimele lui Stalin, Hruşciov pune capăt infailibilităţii – cu funcţie de dogmă – a unei personalităţi, acoperindu-şi faptele sub numele unui partid, al unei concepţii despre lume. Ceauşescu avea să profite, nu mult timp după venirea la putere, de „modelul Hruşciov“, pentru a-l condamna pe Dej pentru uciderea lui Pătrăşcanu şi Foriş, pe care îi „reabilitează“, nu însă şi pe Ana Pauker şi pe Vasile Luca, consideraţi „stalinişti“, aşa cum n-o vor face nici conducătorii praghezi cu „Slanski şi clica lui“. În ambele cazuri, asistăm la redemararea unei „campanii de naţionalism“, începută în România chiar de blamatul Dej, prin Declaraţia din 1964, expresie a dorinţei de emancipare faţă de U.R.S.S. 1968 este şi anul în care este semnat un nou Tratat de prietenie şi asistenţă mutuală între România şi U.R.S.S., mult schimbat faţă de cel din 1948, dictat, atunci, totalmente, de sovietici. „Primăvara de la Praga“, purtînd numele Festivalului „Smetana“, intră în