A reuşit o performanţă de neegalat în istorie. Nici cei mai inventivi strategi ai politicii n-ar fi fost capabili să închipuie vreo întâmplare care să poată nărui atât de mult într-un timp atât de scurt.

Când lumea întreagă i se aşternuse la picioare, a ratat funcţia supremă la o… adiere de vânt. Când fondatorul partidului a continuat să-l susţină public, în ciuda oricăror îndoieli personale, l-a constrâns să renunţe până şi la onoare… În fine, când oameni care-au creat istoria şi renumele partidului se înscriau în cursa pentru reformare, a avut grijă să-i fenteze şi a lăsat partidul fără identitate. Nu mai ştim ce este acum PSD-ul. Dar Mircea Geoană e, fără doar şi poate, un tip de neegalat. Cazul devine istoric, consecinţele, de nemăsurat.

Doar câteva luni i-au fost necesare acestui om ca să distrugă totul. Şi puterea, şi partidul, şi simbolul politic Ion Iliescu. În ciuda invocatei etici de bulevard a lui Marian Vanghelie, vorbele acelea ne-arată că nici măcar vagabondul, cum s-a autodefinit, nu mai pune preţ pe omul Mircea Geoană. A fi batjocorit public de cel pe care-l ironizează o lume-ntreagă e umilinţa supremă. Mai puţin de-atât nu există.

În acest moment, nu are nicio importanţă dacă Mircea Geoană câştigă alegerile pe bune, prin fraudă, ori pentru că-şi mai face aliaţi în partid. A compromis totul. Şi ideea de lider, şi pe cea de reformă, cu atât mai mult ideea de social democraţie. I-a rămas o singură competenţă, s-o recunoaştem: aceea de a nu rata ocaziile unor noi rateuri.

N-aş vrea să se înţeleagă de aici că Mircea Geoană nu are ca om niciun fel de calităţi. Poate fi, după cum îl recomandă CV-ul oficial, un bun inginer constructor, un extraordinar şef de brigadă, un diplomat foarte fotogenic, chiar. Dar nu un om politic. În spaţiul public, îi lipseşte fundamental capacitatea de a discerne esenţialul. Ion Iliescu n-a fost vreun fi