Exista, in randul specialistilor, consens asupra faptului ca exportul va fi motorul cresterii economiei romanesti in 2010. De asemenea exista consens, in randul acelorasi specialisti in macroeconomie, ca orice crestere generata de consum induce deficite si deci nu e buna.
Exista insa o limita dincolo de care descurajarea consumului se poate transforma exact in contrariul ei: incurajarea consumului din import si stagflatie.
Acest lucru se intampla cand prabusirea cererii locale duce la disolutia lanturilor nationale de creare a valorii ("supply chains") prin care resursele locale sunt transformate in produse finite avand ca destinatar consumatorul roman. Din acel moment consumatorul roman nu se va aproviziona decat din import, producatorii locali prabusindu-se.
La concret, un exemplu asupra modului in care reactioneaza altii pentru a isi conserva supply chain-urile este edificator.
La inceputul crizei, conducerea Dacia era cel putin la fel de preocupata de modul in care isi poate sustine subfurnizorii, de obicei IMM-uri, pe cat era de propria supravietuire. Exista constiinta ca daca unul din subfurnizorii importanti da faliment, productia Dacia va fi periclitata pentru cel putin un an. In consecinta, fabrica a inceput sa isi schimbe modelul de afaceri, mergand pana la a finanta in avans furnizorii locali aflati in dificultate.
Asa functioneaza economia de piata moderna in care concurenta nu mai are loc la nivelul corporatiilor, ci ia forma luptei "supply chain versus supply chain".
Distrugerea lanturilor interne de creare de valoare genereaza stagflatie.
Un exemplu concret, al unei fabrici romanesti de procesare de granule PVC (competitiva la nivel european), arata ca in momentul in care producatorul local, cat si cei cativa producatori de PVC din Ungaria si Ucraina si-au intrerupt productia, granulele a trebuit sa
