Ce destin literar ar fi avut Teodor Vârgolici dacă nu l-ar fi întâlnit pe G. Călinescu? Ar fi continuat să scrie versuri? Dacă ar fi persistat, sigur este că n-ar fi putut să publice poezie modernistă în genul Mihail Crama, Constantin Tonegaru si Mircea Popovici, pe care i-a avut ca modele în versuri publicate în brăileana „Facla" (unde a debutat în 1947) si în cele din urmă i le-a tipărit G. Călinescu, în acelasi an, în ziarul „Naţiunea".
Ar fi fost obligat să scrie poezie tezistă, ca aceea care i-a apărut, de câteva ori, în presa vremii? Nu ne putem lansa în prezumţii. Cunoaşterea lui G. Călinescu, care i-a fost profesor, doar câteva luni, la Facultatea de Filologie, din toamna anului 1949 până în primăvara anului 1950, i-a deschis „o altă cale a destinului" său. Marele critic, care nu uitase că l-a tipărit pe tânărul poet, l-a numit, când încă era student în anul al treilea, preparator la Institutul de Istorie Literară şi Folclor, unde, timp de 14 ani, avea să fie în „apropierea şi, adesea, în intimitatea" profesorului, ani care au fost, pentru tânărul şi mai apoi vârstnicul cercetător, de „sublime trăiri spirituale".
Profesorul l-a numit secretar de redacţie al revistei institutului (1954 - 1965), i-a repartizat să scrie studii despre Tudor Arghezi, Octavian Goga şi Mateiu Caragiale, încă din teza de licenţă l-a îndemnat să scrie despre Gala Galaction, l-a trimis la Arhivele Statului să cerceteze „Monitorul oficial" din secolele XIX-XX. Din toate acestea se degajă mai vechea credinţă a lui Călinescu, exprimată într-un articol, publicat în 1938: „Acela care învaţă sub călăuzirea unui bun profesor, ia cunoştinţă din vreme de problemele de căpetenie ale unei ştiinţe, de cercetătorii cei mai de seamă, capătă dorinţa de a promova sau numai de a urmări promovarea ştiinţei respective, devine cu alte cuvinte specialist, fără ca asta să-l
