Dacă organizarea Olimpiadei de iarnă ar fi un om de zăpadă, atunci acesta ar fi pe jumătate topit.

În loc de morcov ar avea unul dintre cele 28.000 de bilete vândute pentru o competiţie amânată din motive de vreme prea bună. Şi ar fi încarcerat precum flacăra olimpică, pe care turiştii n-o pot poza din niciun unghi fără să se vadă gardul de protecţie.

Scurtă recapitulare a rateurilor din jurul Olimpiadei de la Vancouver: un sănior georgian moare la antrenament, pe o pistă care e mai iute şi mai periculoasă decât oricare alta şi din considerente comerciale, după cum dezvăluie „Wall Street Journal”; la un concert olimpic sunt răniţi 19 oameni fiindcă a picat o barieră; buletinul meteo se întrece cu comitetul de organizare privind reprogramarea concursurilor; politicienii ruşi vorbesc despre un fiasco pentru că, înainte de ediţia viitoare de la Soci, sportivii lor iau prea puţine medalii; audienţele TV din toată lumea suferă, fie din cauza fusului orar, fie pentru că americanul Shaun White, cel mai valoros snowboarder al lumii, nu poate face un dublu salt înapoi cu dublu şurub mai interesant în ţara lui decât vocalizele de la „American Idol”.

Dar ce vină au sportivii, care-şi dau sufletul, uneori şi la propriu, pentru toate aceste probleme care au transformat cercurile olimpice în nişte cătuşe strângând venele unei întreceri pline de măreţie? Îi pasă cumva de aceste dezbateri schioarei noastre Edith Miklos atunci când e cărată cu elicopterul după o căzătură zdravănă în proba feminină de coborâre?

Cine a văzut-o pe medaliata cu bronz la schi fond, proba de sprint, ştie că toate greşelile omeneşti legate de condiţiile din Canada pălesc în faţa nobilului sacrificiu uman. Petra Majdic a adus Sloveniei prima medalie la disciplina sa cu patru coaste fracturate, contuzie la plămâni şi aer în pleură. E un om care n-a avut vacan