O întrebare doar retorică, fiindcă răspunsul (afirmativ!) e presupus, ar suna cam asa: are datorii statul român faţă de literatura si scriitorii din această ţară, faţă de cultura scrisă contemporană?

Iar din această interogaţie se iveşte îndată alta, la rândul său retorică: Şi, având datorii, se achită de ele? Numai că la această a doua întrebare răspunsul, iarăşi dinainte ştiut, este categoric negativ.

Dar ce ar trebui să facă statul, prin diverse pârghii şi instituţii ale sale, şi nu face? La Uniunea Scriitorilor, în recenta reuniune a Comitetului Director şi în aceea a Consiliului, am discutat acest subiect şi am identificat câteva măsuri prin care literatura română ar putea fi susţinută.

Un prim gest, important, ar fi ca statul să recunoască meritele revistelor literare (prestigioase, unele centenare!...) în devenirea, în istoria acestui popor, în configurarea identităţii sale culturale (iertat să-mi fie limbajul devenit deodată solemn, cu termeni oficiali şi, inevitabil?, uşor prăfuiţi; nu-mi place, dar sunt situaţii când solemnitatea şi tonul oficial sunt de neocolit...). Să recunoască meritele acestor publicaţii şi să le trateze drept ceea ce sunt: nişte instituţii de cultură ale sale, de însemnătate deosebită, indispensabile, precum bibliotecile, teatrele, centrele culturale, muzeele şi altele de acelaşi fel. Cum s-ar traduce concret recunoaşterea aceasta? Evident, printr-un ajutor financiar strict necesar pentru normala lor funcţionare. Să accentuăm că, de pildă, suma de care ar avea nevoie toate cele douăsprezece reviste ale Uniunii Scriitorilor n-ar depăşi, într-un an de zile, şase-şapte sute de mii de euro, adică o sumă insignifiantă chiar şi pentru un buget de austeritate, o sumă derizorie în comparaţie cu beneficiile uriaşe pe care le-ar aduce în timp o asemenea investiţie în cultură, o sumă ridicolă în co