Traian Basescu ar fi putut in aceasta perioada sa modifice si Constitutia, si sa se proclame presedinte pe viata, ca nu s-ar fi prins nimeni. Romanii de rand sunt ocupati sa-si calculeze salariile, p-orma pensiile, cat le-or mai primi dupa ce vor iesi terminati din campul muncii socialiste. Ceilalti, cu pusti si curele late, si-au angajat bodigarzi din Guvern sa le pandeasca spinarea, si nu-i intereseaza nici schimbarile climatice, daramite alea din miezul democratiei de sub camasa. Iar lupta sindicala e la televizor.
In ceea ce priveste PSD, ochiul deschis inauntru, la competitia interna, a consumat toata energia colegilor din frunte, care au tras obloanele, nestiind care-i rostul lor pe lume. La urma-urmei, ce le trebuie pesedistilor o lupta de durata, grea, pe idei, de tocat putere pana la victoria finala, daca au la indemana una mai mititica, dar cu efecte imediate? Satisfactia unui scuipat in obraji, a unui pumn in cap, nu se va compara niciodata cu bucuria de-a demola o lege scrisa la Casa Pionierilor sau niste indemnizatii de conducere pe care statul le plateste crezand ca avem PIB-ul Frantei, pentru ca mintea romanului porneste mai greu, in timp ce muschiul zvacneste barbateste la fiecare tresarire adversa.
Jurnalistii se mira: ce faceti, copii, ne lasati pe noi sa facem opozitie? Ca-i tare greu, cu matul subtiat. Stati p-aci, le raspund pesedistii, ca de luni daramam usile parlamentului si perimetrul exprimarii publice, aoleu (sau haoleu, depinde de castigatori) ce-o sa le mai rupem noi picioarele, luati-i de pe noi ca-i terminam!
Am o indoiala ca se va intampla asa, si doua argumente. In primul rand, PSD a capatat in bagajul genetic o maniera delasatoare de-a privi viitorul. N-a invatat niciodata din greseli, a incercat sa ingrase porcul in ajun. Indemnul "la munca, tovarasi", care trebuia sa le atate pesedistilor de top
