Ascultând, doctorul zâmbeşte profesional, poci să spun şi cam milos... Lăsându-se pipăit, ... ciocănit, ... scormonit, cum scormonea el pe vremuri, ca psihiatru, în gunoiul public...

Nelule, dragă Nelule, - şi îşi aprinse tacticos pipa, un Brig, cu muştiucul ros, mâncat, înălbit...

Şi psihanalistul povesti în cele din urmă pe îndelete cum în grădina casei în care şedea vara în vacanţă, la Drajna, văzuse cel mai estetic şi mai groaznic lucru, pe care îl surprinse vreodată în natură...

Ceva... groaznic... cumplit de estetic; sau, invers, estetic de cumplit, întrucât în existenţa pură totul se amestecă.

Şi dacă el, în loc de psihiatru, ar fi fost

un scriitor - unul mare de tot, - ar fi dat lumii o capodoperă scurtă şi concisă.

„Zi, Ghiţă dragă, nu mă fierbe."

Şi, în fine, Ghiţă a zis...

Cum şedea el în grădină, într-un fotoliu de paie, dimineaţa, la soare, înaintea unui perete înalt şi măreţ de cârciumărese, petunii, crini şi multe altele, spălate de roua de dimineaţă... Şi cum cloşca de alături simţise numaidecât, din adăpostul ei de sârmă împletită, să nu dea iama Ionică în păsări, - Ionică, auzi, cotoiul vecinului şi în puii care piuiau veseli ciugulind mălaiul. Raiul, Nelule, raiul pe pământ!, exclamă doctorul, spre încântare celuilalt, a prietenului său, - când, deodată, Nelule... (trucul vechi al prozei, suspansul)..."

Cloşca se alarmează subit. Cloncăne înspăimântată. Puii de strâng grămadă. Se caţără unii peste alţii pe spinarea mamei.

Cârciumăresele, crinii fac feţe-feţe, pălesc, îşi trag pleoapele-n jos, să nu vază, petalele lor delicate.

El auzise de Ionică. De tâlharul de Ionică. Dar nu-l văzuse până atunci pe cotoiul Ionică.

Iar cotoiul Ionică apare de după peretele de flori cu o turtur