Cu siguranţa, nu multa lume poate spune cu buna-credinţa ca - în timpuri grele, complicate, precum cele pe care le parcurgem muzica poate fi un teritoriu al refugiului.
Nu de azi, nu de ieri, de mai bine de patru decenii, pentru Florian Lungu, bunul nostru coleg şi prieten, jazzul este un asemenea teritoriu în care se simte ca la el acasă, se simte util; este un spaţiu de acţiune în care farmecul său personal, inconfundabil, devine iradiant. Lumea cea mare a jazzului devine familiară. Intre maniera destinsă, colocvială a comunicării şi rigoarea profesională a judecăţilor, iată această lume fascinantă pe care Florian Lungu - Moşu, cum îi spunem noi, cei apropiaţi - ne-o dezvăluie cu bucurie, cu bună rostuială!
Am fost colegi de şcoală, de liceu, „la Caragiale"; ne-am frecat coatele pe bancile aceluiaşi conservator bucureştean de muzică; şi rareori mi-a fost dat să văd atâta pasiune, atâta nebunie a angajării pe o direcţie profesională. Pentru Florian Lungu aderenţa la lumea jazzului se constituie într-o atitudine, este un „modus vivendi".
Uităm deseori faptul că, la noi, cu patru sau cinci decenii în urmă - în condiţiile unei presiuni ideologice greu de imaginat, a presiunii exercitate în baza „realismului socialist", a altor „-isme" ideologice ale totalitarismului - jazzul era greu tolerat drept emanaţie a capitalismului aflat "In descompunere", cum suna sintagma la modă în acele timpuri.
„Jazzul este viaţa, este modul meu de a exista", spunea Florian Lungu, într-un interviu, în urmă cu câţiva ani.
Abia acum a putut să o spună public! In urmă cu peste două decenii, la mijlocul anilor '80, a trăit dureros această experienţă. Era una dintre cele mai dificile perioade din istoria celei de a doua jumătăţi a secolului trecut. Şi pe atunci ca şi acum, se făceau epurări şi reduceri de personal. Cine avea
