În anii '80 catedra de biofizică de la Facultatea de Medicină din Bucuresti fusese oropsită de un destin vitreg si pauper, dovadă fiind prezenţa, în fruntea colectivului didactic, a unei relicve profesorale croită pe calapod comunist, o arătare pe cît de mediocră, pe atît de grosolană, în faţa căreia orice student, înzestrat cu un minim fler apreciator, simţea unul si acelasi lucru: că făptura aceea grobiană, cu facies crispat si înfăţisare ciobănească, nu avea ce căuta acolo. Mai mult, precaritatea profesorului sărea în ochi graţie contrastului ce-l separa de statura intelectuală a conferenţiarului aflat în subordinea sa, acesta din urmă nefiind altcineva decît doctorul Constantin Dimoftache, al cărui pseudonim literar, aveam să aflu mai tîrziu, era chiar C. D. Zeletin.

În comparaţie cu profesorul (al cărui nume nu contează), Zeletin părea un exemplar descins din încăperile palatelor renascentiste, cu un aplomb spiritual care te încremenea prin deschidere şi te uluia prin diversitate. Aducea cu un encicloped bizar acoperind cele mai felurite tărîmuri, un fel de hibrid de rasă în a cărui fiinţă se încrucişau, cu aceeaşi intensitate, două pasiuni la fel de puternice şi la fel de sofisticate: medicina şi umanioarele. Marea ciudăţenie este că medicul acesta cu aplecări literare, de la care te-ai fi aşteptat să-şi cultive înclinaţiile artistice pînă la treapta agreabilă a unui amatorism plin de mulţumire de sine, medicul acesta îşi dusese pasiunea pînă la pragul unei rafinări de ultimă performanţă, impresionînd prin acribia cu care traducea din Baudelaire sau Michelangelo, dar mai ales impunînd prin erudiţia pe care o arăta.

De fapt, detaliul care îl singulariza în masa cadrelor didactice de la Medicină era pofta cărturărească. Conferenţiarul invoca persoane, cărţi sau versuri cu plăcerea cu care alţii degustă aroma unui vin bun. O bucurie