În primăvara lui 1990, pe când lua fiinţă fără nicio aprobare revista „România Mare", ministrul Culturii Andrei Plesu împlinea două „isprăvi" (cuvânt prea drag lui Noica pentru a-l evita aici) spirituale cu bătaie lungă: petrecerea Muzeul Ţăranului Român ca o lespede binecuvântată peste viaţa de minciună a Muzeului de Istorie a PCR, sub privirea sublim crestină a lui Horia Bernea - si transformarea Editurii Politice în Editura Humanitas, sub bagheta de Prospero în furtună a lui Gabriel Liiceanu.

Omul căruia Cioran îi scria în septembrie 1991: „important e că originile mele există în sufletul meu şi sunt adânc emoţionat să le ştiu aidoma şi în sufletul dumitale", după ce, în ianuarie 1989, se minuna că „în momentul în care Heidegger e târât prin noroi peste tot în Occident, în România se vând 42.000 de exemplare dintr-o carte a lui".

Tot atunci, Ion Caramitru polariza energiile lumii teatrale româneşti întru regândirea în libertate a rosturilor breslei şi înfiinţa UNITER, iar peste câţiva ani Adrian Sîrbu impunea într-o strălucire copleşitoare pe scena mediatică Pro Tv-ul, care avea să redimensioneze întregul peisaj social, artistic, etnopsihologic, politic al deceniului.

Am asociat nu o dată, încă de atunci, aceste fenomene - MŢR, Humanitas, UNITER, Pro Tv - pentru că ele mi s-au părut definitorii şi decisive pentru noua personalitate a publicului românesc şi a lumii noastre culturale de după căderea comunismului. Acte de eroism cultural. Sigur, oricine poate oricând adăuga cu îndreptăţire alte şi alte înfăptuiri ale acelor ani, precum „Grupul de Dialog Social", Sorin Dumitrescu şi Galeria „Catacomba", explozia presei dimprejurul lui Ion Cristoiu, apariţia „Cotidianului" lui Ion Raţiu, rolul esenţial în resuscitarea vieţii artistice pe care l-a avut de-a lungul anilor '90 „Fundaţia Soros România" ş.a., însă rolul deţinut pe