Parcurse cu ochi neutru, e aproape de necrezut că scrisorile pariziene ale lui Lucian Raicu au fost citite întâi si-ntâi la Radio France Internationale. (hainite de a apărea în serial în România literară).

Ele par, toate, să cultive mai degrabă reflecţia intimă, de bibliotecă, decât adresarea la scenă deschisă, marcată de implicite concesii făcute publicului. Frazele sunt întinse, foarte întinse, niciodată neclare însă, cu opriri şi aprofundări frecvente, cu explicitări personale ale omenescului generic. Raicu nu dă impresia c-ar face vreo diferenţă de dicţiune între aceste eseuri în doi timpi şi cărţile substanţiale (despre Labiş, despre Gogol) pe care le-a publicat înaintea exilului său din 1986. E o metodă sigură de a menţine legătura cu ţara, cum bine observă Vasile Popovici în prefaţă, dar şi una, mai accentuată încă, de a nu pierde contactul cu critica literară. Căci pericolul cel mare, pentru autorul Căii de acces, acesta ar fi fost. Să îşi înstrăineze, adică, vocaţia. Să nu mai fie, dintr-un motiv absurd, ceea ce fusese născut să fie: critic literar.

Despre cum a început colaborarea cu RFI, ne dă o mărturie chiar autorul, într-una dintre ultimele scrisori ale acestui volum, alcătuit cu admirabilă grijă de Livius Ciocârlie. Ce rămâne din paragraful acesta e tocmai francheţea cu care Raicu îşi afirmă, în ciuda tuturor parantezelor modestiei, devotamentul natural pentru scris. Inutil să mai spun că, în ce-l priveşte, a scrie nu înseamnă altceva decât a comenta vibrant literatura. Cele câteva rânduri se referă la Alexandru Papilian, cel care i-a oferit generos, într-un moment deloc comod, rubrica: „mi-a primit manuscrisul, prea lung, (căci nu aveam timp, vorba lui Voltaire, să-l fac scurt), pagini aproape indescifrabile, încropite în grabă şi haos mintal, între două vizite la Prefectura de Poliţie, l-a pus la punct (cam trebuia...),