Imediat dupa actul de la 23 august 1944, intre evenimentele care au bulversat societatea romaneasca s-a reliefat pregnant problema etnicilor germani ce s-au gasit deodata complet descoperiti ca protectie si ajutor. Este vorba desigur, despre miile de etnici germani care se intorceau acasa, fie din unitatile Waffen SS unde s-au inrolat voluntar, fie din serviciile auxiliare ale armatei si institutiilor germane din Bucuresti - secretare, infirmiere, femei de serviciu etc.- , sau din alte orase din tara.

Astfel ca multimea de etnici germani se aflau in diferite cantonamente, la Craiova, Caracal, Feldioara, Orsova, Pitesti etc., organizate de armata romana, dar apoi si de cea sovietica, in ele fiind cazate si mii de femei. Numai la Bucuresti in unul dintre aceste lagare erau retinute peste 800 de femei.

Fiecare etnic german, barbat sau femeie, facea eforturi disperate sa ajunga acasa. In acest sens ei actionau prin numeroase interventii, la diferite esaloane militare si autoritati romane, incercand sa demonstreze cu acte ca sunt cetateni romani si ca, detinerea lor in continuare, este un abuz. Unii ofiteri romani, responsabili de asemenea cantonamente, gaseau ca acestia au dreptate si, in consecinta, ii eliberau cu acte in regula, trimitandu-i acasa in satele si orasele de unde proveneau. Acesta doar pana au aflat sovieticii, interesati sa adune cat mai multe brate de munca pentru minele si santierele lor distruse de razboi.

Din punctul de vedere al atitudinii reprezentantilor etniei germane s-au conturat doua pozitii diametral opuse: Andreas Schmidt, fostul conducator al Grupului Etnic German din Romania, milita si facea demersuri agresive in acest sens, pentru alaturarea etnicilor germani, in continuare, armatei germane si sprijinirea luptei ei impotriva URSS. Iar pe de alta parte, se straduia sa convinga populatia de etnie germana sa pl