Michael Moore este unul dintre acei regizori care şi-au construit un serios capital de popularitate şi cinematog surfând triumfător pe valul de antiamericanism european.

Filmul care l-a lansat, Bowling for Columbine (2002) nu era mai puţin tezist decât cel de faţă, însă subiectul nu oferea aceleaşi oportunităţi. Prin breşa făcută cu acest film aveau să apară Fahrenheit 9/11 (2002) care primea Palme d'Or-ul la Cannes, Sicko (2007) şi noua producţie care mi se pare de departe cea mai dogmatică şi cea mai ridicolă, Capitalism: A Love Story (2009). Rar mi-a fost dat să ascult atâtea prostii debitate cu atâta convingere de activist, şi spre suprinderea mea în scenete groteşti şi lipsite de ironie. Documentarul este nimic altceva decât un film de propagandă, cu nimic mai prejos decât cele realizate de către regizorii comunişti care filmau stereotip acea parte din America utilă demonstraţiei, un grup de zgârie nori, maşini luxoase trase la scară, vedete de cinema şi copiii săraci ai lumii a treia scormonind prin gunoaie, efect de contrast speculat printr-o antiteză facilă. Am reîntâlnit procedeul şi, dincolo de feţele satisfăcut-onctuoase de bancheri care nu au cui să placă, feţele victimelor, „les damnés de la terre", „les forçats de la faim" cum frumos ne spune Internaţionala, nu aveau nimic din indigenţa şi autentica nefericire a năpăstuiţilor dintr-o lume cumplit de nedreaptă. Important mi se pare ceea ce se află între cele două extreme, dacă există o midlle class solidă, dacă există normalitate, dacă se respectă drepturile omului, dacă justiţia este funcţională, dacă există libertatea presei, dacă sistemul administrativ este eficient. Sunt lucrurile pe care în mod deliberat regizorul le pune între paranteze selectând cazuri de real faliment al unor familii, dar care devin regula generală, constituind simptomul colapsului capitalismului la început de s