Insula" „drumul", „pustiul", orice loc din care un grup de oameni nu poate iesi, sunt eprubete răsfolosite în ficţiune pentru experienţe în vid sau macar într-o atmosfera rarefiata cu scopul de a pune în evidenţa hibe si eventualele virtuţi ale firii omului aşa cum se manifesta ele în lipsa unor inhibitori sociali.
Drumul urmat anevoie, vreme îndelungată, fără a se şti când, cum sau măcar dacă se va ajunge cu bine la capătul lui şi ce anume se va găsi acolo, este substitutul standard pentru calvarul vieţii.
Peregrinarea prin (sau supravieţuirea în) deşertul de dimensiuni planetare provocat de un cataclism îndeobşte nuclear a ajuns o formulă-clişeu a contra-utopiilor literare şi cinematografice.
Drumul lui Cormac McCarthy (Humanitas, 2009, traducere de Irina Horea) a primit în 2007 Premiul Pulitzer pentru roman, a furnizat în 2009 subiectul unui film de succes şi are şansa de a rivaliza în privinţa popularităţii cu descrierea altui periplu, On the Road, (La drum), de Kerouac, catalogat de revista Time „între cele mai bine scrise o sută de romane în limba engleză din perioada 1923-2005". Oricum, exigentul Allan Bloom îi consideră pe Cormac McCarthy unul dintre primii patru prozatori în viaţă ai Americii, alături de DeLillo, Pinchon şi Philip Roth. Nu citisem niciuna dintre cărţile anterioare care l-au făcut să binemerite o atât de onorantă apreciere şi, pe de altă parte, grozăviile cu care ne ameninţă proorocii apocalipsei nu se numără printre subiectele mele favorite.
Atunci, de ce n-am putut lăsa din mână Drumul? De ce am citit dintr-o răsuflare o carte aproape lipsită de fir epic, cu numai două personaje neconturate psihologic şi fără identitate socială numite doar Barbatul şi Băiatul, care nu fac decât să străbată, chinuindu-se, flămânzi, înfriguraţi, uzi, jegoşi, suferinzi, îngroziţi, o lume vidă, calcinată până la
