Pentru că paza bună fereşte de primejdia rea, trebuie tratat cu toată seriozitatea, adică prin neconsem-nare în versiunea tipărită, şi cel mai mărunt - în aparenţă - echivoc.

De exemplu: Mi-e frig. Mi-e numai frig. Un cât de modest stilistician va şti că aici se ascunde un soi de plural. Mă refer la repetiţie. Când spui „mi-e frig", răspunsul firesc e „mai pune un pulover" sau „pune un lemn pe foc". La de două ori „mi-e frig", reacţia adecvată nu poate fi decât „ce vrei tu să spui?" Că nu ar fi o precauţie exagerată reiese cu evidenţă din fraza, pe care spiritul treaz o aştepta: ..intrăm într-o perioadă nefastă, ne e frig. De aici până la a pretinde să denunţi caracterul, pasămite, friguros al epocii nu mai era, desigur, decât un pas. Friguros şi, auzi dumneata, violent. Că încercam să prind momentul când mai dormea bunul Mugur şi că, slavă cerului, nu mi-a mers dovedesc imediat.

Încep, ca să urmez firul istoriei, cu un caz individual. Afirmasem că pe „Mimi tante", elveţianca micuţă, măritată într-o vreme cu un român în tovărăşia căruia îl vizitase pe Cezar Petrescu la Câm-pina şi care, vorbind numai ea tot timpul, nu m-a învăţat mare lucru din limba concetăţeanului ei Rousseau, afirmasem, deci, că fusese violată de ruşi la Budapesta după ce trăise ierni calme, cu ski şi bulgări de zăpadă, la Braşov. Eşuase, singură, în mica Vienă, mai exact în subsolul unei vile, dădea lecţii în familii şi încerca să-şi păstreze respectul de sine, la nevoie supralicitând. Când, la Judecată, vor păşi tăcuţi prin faţa mea, ca reproşuri mute, toţi cei pe care, de-a lungul vieţii pământeşti, i-am înjosit prin nepăsare, Mimi tante va fi printre ei. Întors de la facultate, unde mă dusesem cu puţinul meu bagaj francofon şi de unde mă întorsesem nici cal, nici măgar, nu m-am dus s-o vizitez. Mi-am zis că, decât să mă audă cum vorbesc şi acum, mai bine îmi torn