Nu sînt în general un fan al măsurilor (excesive) de protecţie socială. Şi nu am deocamdată copii. M-a surprins însă negativ anunţul ministrului muncii, că de la anul alocaţia pentru minori ar putea fi calibrată în raport cu veniturile părinţilor: părinţi bogaţi = alocatie mică, şi invers.
Mi se pare că sînt de discutat principiile. Mică, mare, simbolică sau nu, alocaţia stabilită prin lege are legătură cu copilul, nu cu părintele. Egalitatea la naştere, dacă vreţi, ar fi unul din aceste principii. Banii de alocaţie se adună cumva într-un fel de “cont” al copilului, cu care el pleacă de la naştere şi care îl însoţeşte pînă la vîrsta cînd dreptul la aceşti bani încetează. Evident că sumele sînt prea modeste pentru ca aceşti bani să compenseze eventuale fluctuaţii dramatice în veniturile părinţilor, adică dacă devii sărac peste noapte, nu pe banii ăia te vei baza la greu, la fel cum nu banii ăia te ajută să-ţi creşti copilul dacă tu ai oricum o familie înstărită. Dar rămîne ideea de a plasa în centrul acestui subiect copilul, nu părinţii.
Un alt principiu este că oamenii cu stare plătesc oricum impozite mari, din care unele părticele se regăsesc în măsuri de protecţie socială pentru defavorizaţi şi, implicit, pentru copiii acestora. Ar fi aşadar o formă suplimentară de dijmuială, prin exceptarea aşa-zişilor înstăriţi de la primirea unui beneficiu care se doreşte universal.
Discuţiile din ultimele ore au născut şi alte filosofii. Una ar fi că n-are nici un rost să tai alocaţiile “bogaţilor”, ci mai bine te-ai uita, ca stat, la modul în care unele familii toarnă copii pe bandă rulantă pentru a trăi din banii de alocaţii, pe care prea puţin îi folosesc în interesul direct al copilului (vezi cazurile în care aceşti bani se opresc la birtul din sat !). Important de subliniat aici, în apărarea statului, este că el nu a vorbit niciodată despre alocaţie ca
