Grefierul strigă numele următorului martor.
Uşa se deschide leneşă şi în sală intră un bătrân scund, păşind greoi. Merge şchiopătând, abia bâjbâind prin pestriţeala aparent solemnă. Se uită suspicios în stânga şi-n dreapta, scrutând dimprejurul necunoscut. Poliţistul îl opreşte sacadat la microfon şi-i arată Biblia. De la masa prezidenţială, judecătorul îi verifică actul de identitate şi-i citeşte plictisit jurământul. Bărbatul îşi fixează, pâlnie, mâna la o ureche, semn că nu aude mai deloc. Vorbeşte tare, cu fermitate nebănuită. Clipeşte des din ochii veştejiţi şi recunoaşte, scuzându-se politicos, că nici nu vede prea bine.
E trecut de 70 de ani şi lumea din sală se amuză de echivocul creat de bătrâneţea alterată a martorului, de comicul situaţiei. Îndeosebi când se apropie şontâc-şontâc de masa magistratului şi-i cere să-l descoasă cu glas mai înalt. Alteori, se propteşte demn în faţa procurorului şi îl contrează cu forţă învolburată. Înţelege pe sărite întrebările şi răspunde aidoma, câteodată alături. Auditorul râde şi-şi dă ghioante, nepăsător la vlăguiala semenului cotropit de senectute.
La un moment dat, omul acesta, strivit de neghiobia noastră, mărturiseşte că a fost director general şi că a construit puzderia de hidrocentrale româneşti. Asistenţa amuţeşte pentru o clipă, dar uită repede şi se hlizeşte tâmp ori de câte ori septuagenarul gafează involuntar, din cauza surzeniei şi a orbirii avansate. Scena, de-un grotesc desăvârşit, mă umple de ciudă. Oamenii ăştia, neputincioşi acum şi caraghioşi fără voie, au ridicat de fapt România.
Aşa cum e ea, neterminată, şleampătă, grosolană şi primitivă, e singura moştenire lăsată nouă, ăstora cu pretenţii euroatlantice! Atunci, în vremea aia, n-au avut mijloace mai acătării, atât le-au permis istoria şi politica peltică a timpului grăbit. Peste lucrarea lor, stângace şi rud
