Ne-am făcut-o, cum se spune, cu mîna noastră. Am vrut să înviorăm dezbaterile literare publicând câteva pagini de polemică.
Au rezultat, cu excepţiile de rigoare, câteva pagini de pamflet. Nu eram atât de naivi, încât să ne închipuim că regula jocului va fi riguros respectată. Dovadă că, în editorialul care a prefaţat dezbaterea, reaminteam distincţia lui Lovinescu între polemică şi pamflet. Dar cum de ce te temi nu scapi, orice măsură de prevedere ţi-ai lua, delicata noastră sugestie n-a avut niciun efect. Aşa că a trebuit să cedăm spiritului războinic al autorilor şi să publicăm altceva decât ne dorisem. Polemica fiind deobicei expresia unei stări de lucruri calme, pamfletul denotă nervozitate. Replica devine reproş. Nu se mai au în vedere opinii, ci persoane. Pe care nu numaidecât principiile le despart, ci o chimie personală proastă. Şi faptul că toată lumea crede că are dreptate.
De la această convingere, mai mult emoţională decât raţională, pleacă dificultatea de a aprecia corect valabilitatea opiniilor în chestiune. Şi tot interesul dezbaterii se iroseşte în accese de orgoliu. Nu se poate rezista pasiunii puse în persuasiune. Ultimul înscris la cuvânt te trage de partea lui. Ceea ce falsifică totul. Au avut dreptate să protesteze unul sau altul dintre interlocutori, vorba vine, că nu le-am mai dat cuvântul. Da, am comis impoliteţea de a opri avalanşa de replici şi contrareplici. Era evident că nu se mai putea continua. Nu mai era o dezbatere de idei. Devenise una de cuvinte. De cuvinte tot mai grele, pe măsură ce, împotriva legilor fizicii, se goleau de conţinut. Nu se mai răspundea la obiect. Sau, când se răspundea, obiectul nu mai conta. Devenise derizoriu. Polemica se ducea pe mărunţişuri. Şi, paradoxal, era tot mai frenetică de parcă ar fi fost vorba de viaţă şi de moarte. Porniţi de-a binelea unii contra altora, participa
