A fugi de trecut e ca şi cum ai încerca să te descotoroseşti de propria umbră.
„Trecutul este o ţară străină". Aşa începe „Mesagerul" lui L.P. Hartley şi tot aşa se intitulează o carte a lui David Lowenthal. Ce spun cele cinci cuvinte? Că pentru a intra într-o asemenea ţară n-ai nevoie doar de viza memoriei. Trecutul e componenta decisivă a identităţii, un geamantan care se dilată în permanenţă, o ladă de zestre al cărei fund e clipa când închizi ochii. Se întâmplă însă de multe ori să desfaci bagajul şi să nu-ţi placă tot ce găseşti acolo. E momentul când încep operaţiunile de cosmetizare. O cedare păcătoasă, un gest discutabil, o complicitate înjositoare - toate acestea sunt umbre care vin de undeva din spate, dintre valuri de pâclă, şi ţi se aştern de-a curmezişul drumului. Iar atunci te crispezi, intri în panică şi o iei la fugă. Înţelegi, de obicei când e prea târziu, că uneori trecutul îţi prinde din urmă prezentul şi îţi pune sub semnul întrebării viitorul.
Fuga de trecut e în cel mai bun caz chinuitoare. De cele mai multe ori e imposibilă, fiindcă nimic nu poate şterge monştrii interiori care ţi-au decis traiectoria. A fugi de trecut e ca şi cum ai încerca să te descotoroseşti de propria umbră, ca şi cum ai vrea să-ţi lepezi pielea. Sunt mult mai simple separările siamezilor decât despărţirile de trecut. Trecutul vine peste tine, îţi dă ghionturi, te împinge la oglindă şi te sileşte să te întrebi dacă îţi place ce vezi. E însoţitorul pe care nu poţi să-l concediezi, alaiul care nu oboseşte să-ţi fie aproape, pădurea de fantome care nu fac altceva decât să-ţi răsară în faţă: „Cucu! Credeai c-ai scăpat?". În general, lucrurile acestea se întâmplă când te aştepţi mai puţin. Când nu te mai uiţi peste umăr şi nu mai ai motive de îndoială. Trecutul seamănă cu un controlor implacabil, care te prinde fără bilet în autobuzul vieţii şi nu numai că te am
