Ceea ce se întâmplă acum cu PSD-ul este fără precedent în istoria de două decenii a partidului.
Niciodată, până la această rundă, alegerea echipei conducătoare nu a constituit o necunoscută de un nivel asemănător. De obicei, congresul valida hotărâri dinainte luate şi acceptate, deciziile nefiind puse sub semnul întrebării. O singură dată lucrurile s-au abătut de la făgaşul normal - în 2005. Dar atunci, rezultatul final nu a fost consecinţa unei competiţii, ci al manevrelor de culise prin care „primejdia” întoarcerii lui Iliescu la cârma partidului a fost înlăturată de gruparea care se simţea vizată de intenţiile de curăţenie politică şi ideologică pe care acesta promisese să le facă.
Se pare că epoca liderilor puternici, necontestaţi, a apus pentru totdeauna. A venit vremea democraţiei de partid. Care înseamnă că nimeni nu este suficient de puternic, de autoritar, pentru a-şi asigura dinainte victoria. De altfel, democraţia cam asta înseamnă: triumful celor mediocri, manipulabili. Personajele autoritare prezintă un pericol şi, de regulă, majoritatea se coalizează împotriva lor.
Cu mai puţin de 48 de ore înaintea congresului, lucrurile nu sunt deloc clare. Ba, din contră, sunt extrem de fluide şi balanţa şanselor tresare tot timpul, nehotărâtă, între listele închise sau deschise şi uninominalul preferat de către candidaţi.Nici lista acestora nu este suficient de clară pentru a şti care sunt principalele elemente în joc. Deşi beneficiază de pole-position-ul preşedintelui în exerciţiu, Mircea Geoană nu pare, deloc, să se desprindă în câştigător, mai ales că Ponta, intrat mai târziu în cursă, suscită interesul unei părţi tot mai importante a electoratului intern. Ezitantul Năstase ar putea produce şi el o regrupare considerabilă dacă se va re-hotărî să candideze. Cât despre candidatura neortodoxă a lui Mazăre, nu este deloc exclu
