În faţa lui Ion Iliescu păleşte şi seducţia poeziei. Nu mi-l pot imagina lăcrimând la auzul unui vers fără ca secreţiile apoase să aibă o utilitate imediată. Pragmatismul său se află la capătul lanţului evolutiv început de neanderthalianul care îşi cioplea o ghioagă în timp ce tribul contempla fermecat întâiului foc. După o evoluţie de milenii, Ion Iliescu şi-a construit la rându-i ghioaga: o clătinare galeşă a capului, însoţită de zâmbetul hipnotizator lansat fie spre Tovarăşul, fie spre o căpetenie de mineri.

Peste câteva săptămâni ,Ion Iliescu împlineşte 80 de ani. Este o vârstă care apasă pe oricine, inclusiv pe omul care a fost timp de un deceniu preşedintele României. Este o vârstă a onorurilor şi a sfaturilor olimpiene. Iliescu a anunţat că se retrage din toate funcţiile de partid. După ce întreaga sa viaţă a fost prizonierul dorinţei de putere prin accesul la funcţii, Iliescu a ajuns să trăiască ziua în care puterea sa se ridică deasupra oricărei funcţii. Ar fi prima zi din viaţa lui, în care Iliescu ar putea trăi ca un om liber.

Născut în 1930, Iliescu a făcut carieră în nomenclatura comunistă navigând printre aparatcikii Anei Pauker şi naţional-comuniştii lui Dej. Venirea la putere a lui Ceauşescu a însemnat o avansare consistentă şi pentru tânărul activist, care a beneficiat vreme de patru ani de o Volga neagră cuvenită unui ministru. Nu a fost niciodată un disident, cum s-a vehiculat la începutul anilor ’90, ci un comunist marginalizat din cauza Moscovei, care l-a apreciat ca o alternativă la incomodul Ceauşescu. În 1989, după o perseverentă aşteptare, clipa lui a sosit. Într-o lume împărţită între puternica Americă a lui Bush şi dezgheţata Uniune Sovietică a lui Gorbaciov, înţepenita Românie a lui Ceauşescu nu-şi mai avea rostul. Acesta a fost ucis pentru a face loc singurului lider comunist român agreat atât la Moscova, cât şi la Washington.