De doi ani, economia globală experimentează o criză. De atunci, nu lipsesc referiri la simptomele ei: depreciere a activelor, evaporare de avuţie, scăderi ale comenzilor, pieţe financiare sub stres, arierate, falimente, şomaj, reducere a veniturilor. Dacă întrebi ceva despre cauze, se expediază lejer: „Lăcomia, dom’le!“, „Speculaţii financiare!“, „Produse toxice!“ (tot ceva nedefinit). De fapt, relatările despre criză alternează între abstracţiunea pură („criza“ ca un concept de sine stătător) şi personalizare („Criza a făcut“, „Criza a dres“, „Criza s-a năpustit peste...“, „Criza a măturat“, „Criza s-a dovedit necruţătoare cu...“, „Ne era bine, dar a venit afurisita asta de criză...“).
Dacă întrebăm oamenii de pe stradă sau chiar actori din mediul economic ce părere au despre „criză“, vom observa că pentru fiecare criza este un fenomen exterior. Îl experimentează nemijlocit, dar este ceva venit din afară. Ce mai! O urgie nemaivăzută care s-a abătut asupra noastră şi pe care o suportăm fără vreo altă vină decât aceea de a ne fi născut. Comportamentul nostru de până acum era bun, sistemul era cel mai bun dintre toate cele posibile, dar a venit peste noi o criză, o piază rea, fără cauze, născută din spuma apelor, fără paternitate şi fără descendenţă maternă.
Normal e doar ce facem de când există capita-lismul modern: poluăm ape, consumăm carburanţi pentru a ne satisface capricii de neînţeles, ardem tot ce e de ars pentru a sta în tricou iarna, cumpărăm lucruri de care nu avem nevoie, avem garderobe cu zeci şi sute de haine cum odinioară doar regii îşi permiteau, ne plimbăm pe toate meridianele la preţuri derizorii şi - cum altfel - angajăm datorii peste datorii. Asta, sigur, este normal. Pentru că ne place şi ne convine, găsim explicaţii care (doar) sună logic: cel mai bun alibi, bineînţeles, progresul tehnologic, acompaniat de organizarea societăţii despre c
