Ştiinţa e superbă şi eroică, dar lipsită cu desăvârşire de umor: acolo unde e încleştare cu natura, prometeism, nu-i loc de hlizeală, hohote, dezmăţ. Vrei Nikola Tesla, atunci îţi iei catrafusele şi te baricadezi în laborator. Vrei Bulă, Iţic & co. te duci la bere cu amicii, unde poţi vorbi cum te taie capul, până când numărul de halbe te împiedică să articulezi cumsecade. Ştiinţa repertoriază, măsoară, calculează, verifică realitatea, rebotezând-o în apa distilată a vocabularului (-elor) de strictă specialitate. Astfel, o enumeraţie multicoloră precum aceasta: rochiţa-rândunicii, muştarul, pârţul, fumul de ţigară, norii, greaţa, păstârnacul, lacul de unghii, durerea de măsele, cucuta, benzina – se poate repede transforma într-o succesiune morocănoasă de vocabule latineşti, ori într-un tratat savant, irespirabil, cu bibliografie grozav de întinsă. Cum să nu preferi atunci ştiinţa caraghioasă şi stângace a defunctelor caiete de amintiri, potrivit cărora sărutul este egal cu suma buzelor la pătrat?
Am aflat că în ultima ediţie a unui prestigios repertoriu al afecţinilor psihice – un soi de Biblie a psihiatrilor amatori minus povestea, minus viaţă după moarte – că lenea e o chestie de tempo cognitiv; descrierea e ştiinţifică, e precisă etc. Numai că nu ia seama la infinitele variaţii ale obiectului supus investigaţiei: “lene” este numele unei încrengături care cuprinde o mie de sertare şi sertăraşe potrivite cu fiecare nuanţă distinctă a fenomenului. În plus, există variante regionale, a căror cercetare nu este posibilă în lipsa unui instrumentar de mare precizie, aparate cu multe cadrane şi măcar un osciloscop cumsecade.
Cu “laziness” am văzut că s-au descurcat cercetătorii britanici; dar ia să-i vedem ce fac ei cu “sictirul” românesc (cu varianta “sictireală” şi participiul “sictirit”), acest amestec tradiţional de lehamite, atrabilă şi sarcasm?